Uniforme

Pentru elevi şi pentru părinţii acestora, o problemă arzătoare nu numai la începutul anului şcolar, ci şi în fiecare zi, este aceea a uniformei. Dacă la începutul toamnei în multe familii sunt discuţii în legătură cu o cheltuială în plus, pentru elevi, mai ales după ce sunt mai mărişori, uniforma apare, cumva, ca o povară şi o constrângere. Cităm o mărturisire de pe blog: „Până şi la liceul seral suntem obligaţi să purtăm acele sacouri învechite şi de prost gust. Eu una nu am să port. Voi ce aţi face în locul meu? Aţi purta sau nu?“. Este de prisos să transcriem răspunsuri ale celor, nu puţini (dar, în special, nu puţine), care văd lucrurile din aceeaşi optică; totuşi, putem consemna şi un alt punct de vedere: „Mie, sincer, îmi place ideea cu uniformele în şcoală, dar, din păcate, la şcoala mea nu se gândeşte nimeni (deocamdată) la aşa ceva şi, de aceea, toţi sunt liberi să-şi creeze propriile combinaţii de haine“.

În mod aparent paradoxal, resentimentul unora poate fi asociat cu o problemă de analiză lingvistică: adjectivul uniform are o accentuată conotaţie negativă, căci înseamnă „care este lipsit de variaţie, de diferenţe“, aspect ce se resimte şi în serii sinonimice; iată un citat din G. Călinescu: „toţi sunt anonimi, uniformi, monotoni“. Iar, de la o anumită vârstă, tinerii, chiar şi prin felul cum se îmbracă, tocmai anonimi şi monotoni nu vor să fie! Dar, evident, dincolo de… gusturi, trebuie să ţinem seama şi de pragmatică; după opinii avizate, ale pedagogilor, uniforma şcolară are ca efect reducerea violenţei în şcoli (punct de vedere şi al ministerului de resort), iar sociologii atrag atenţia şi asupra faptului că aceasta poate stimula pozitiv sentimentul apartenenţei la un grup, ceea ce în plan social contează foarte mult.

Mai ales din această optică se cuvine să ne mai gândim la starea de spirit care a făcut din uniformă un cuvânt de… spaimă! Între cele două războaie mondiale, elevii din fiecare liceu, ca şi seminariştii, dar şi elevii din şcolile de meserii, aveau uniforme aparte, prin care se distingeau şi chiar se impuneau în societate. Nu este de ignorat faptul că, pentru unii, acestea reprezentau (şi poate mai constituie) un inconvenient, din cele intrate în folclorul elevilor certaţi cu regulamentele, dar specificul şi frumuseţea vieţii şcolare nu constau într-o veşnică joacă „de-a hoţii şi vardiştii“.

Ne putem chiar opri, la rigoare, la partea de adevăr din zicătoarea după care „haina îl face pe om“; deşi o haină purtată din întâmplare nu îl poate schimba radical pe cineva, totuşi, de regulă, o anumită ţinută vestimentară determină un anumit comportament şi, în acelaşi timp, atrage preţuirea. Cu atât mai mult cu cât însăşi exprimarea figurată a subliniat valoarea unei anumite îmbrăcăminţi de a semnifica chiar devoţiunea; de exemplu, a se îmbrăca cu veşmintele lui Hristos înseamnă „a se călugări“.

Iar membrii Academiei Franceze nu se dezic nici ei de o uniformă de gală (vezi figura alăturată), ca unul din însemnele consacrării în lumea spiritualităţii şi a intelectului.

În sfârşit, chiar dacă nu putem (şi nu trebuie) să luăm de bune tot felul de promisiuni din publicitate, putem observa că firmele de profil încearcă să împace un resentiment difuz cu posibilitatea de a evita anonimatul, atunci când, „înţelegătoare“, în spoturi, declară că, deoarece „elevii vor să poarte uniforme şcolare în pas cu moda“, vor produce „uniforme şcolare personalizate, cu sigla sau însemnele unităţii şcolare“.