Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
04 Mai, 2024
Unii epigoni, şi astăzi, cuvântă împotrivă-i!
Când mă gândesc la Eminescu, şi asta des de tot şi în rugăciunile toate, încerc o stare plină de bucurie, de duioşie, dar şi de o milă imensă.
Căci şi el a fost o mână de ţărână străfulgerată de spirit, aşa precum suntem toţi, nu e greu de înţeles. Dar e greu să-l înţelegi pe Eminescu dacă n-ai citit opera lui, barem în parte, lirica şi proza-ntinsă. El însuşi, din mărturii, nu se considera poet, ci se dorea un prozator. Ni se întâmplă, în chip nefericit, să vorbim despre oameni şi faptele lor necunoscând miezul lucrurilor. Ne grăbim. N-avem timp pentru a avea timp. Iată marea şi grava stare în care suntem de o vreme încoace, cam toţi laolaltă. Eminescu mi-a fost drag de mic. Scriam, ca elev, pentru 15 iunie, ziua Plecării, articolaşe mici pentru panourile de onoare ale Seminarului în care eram elev. Eram lăudat pentru aceasta. Mi se păreau însă glume, după cât pricepeam pe atunci. Mai târziu, mama a murit chiar pe 15 iunie! De atunci Eminescu a devenit prietenul meu, din casa sufletului meu. Mama a plecat în Ţara de peste veac chiar în aceeaşi zi şi în aceeaşi lună. Aşa îi pomenesc pe amândoi, cu focul dragostei ce nu se mai stinge. Îndată după venirea mea la Argeş, la 11 decembrie 1985, strănepotul lui Mihai Eminescu, Gheorghe Eminescu, mi-a dăruit o carte mare cât o Evanghelie, cu o copertă albastră cu stele şi luceferi. Luând cartea din bibliotecă, am recitit dedicaţia strănepotului: „Preasfinţiei Sale Calinic, cu sentimente de respectuoasă afecţiune şi urări de păstorie lungă şi rodnică. Gheorghe Eminescu, 11 decembrie 1985“ Se făurise, aşadar, la Editura Cartea Românească, în anul 1984, volumul EMINESCU, în premieră universală, în zece limbi ale lumii, îngrijit de Petru Mihai Gorcea. Acest preţios volum cuprinde doar poezia Luceafărul în cele 98 de strofe. Pentru prima oară, Luceafărul a apărut, în aprilie 1883, într-un modest almanah studenţesc gospodărit de Asociaţia „România Jună“ din Viena. Eminescu era, la acea dată, de treizeci şi trei de ani, la unsprezece ani de când fusese în Asociaţia studenţilor români care erau în acea vreme la Viena. Mihai Eminescu, în anul 1883, prin aprilie, a citit poemul Luceafărul, fiind ascultat cu mare atenţie de junimişti, iar cu Titu Maiorescu a discutat în particular despre poem şi aşa l-a trimis, în formă finală, spre publicare tinerilor studenţi români de la Viena, capitala cultural-europeană. Mare bucurie şi adânci emoţii s-au răsfrânt asupra studenţilor, fapt pentru care a fost reprodus, în august 1883, în cunoscuta revistă „Convorbiri literare“, iar în decembrie, din acelaşi an, a apărut, cu grija lui T. Maiorescu, prima ediţie a poeziilor lui Eminescu, proorocit de T. Arghezi ca „Sfântul ghiersului românesc“. Prin anul 1874, Eminescu prelucrează poetic un basm popular românesc - Fata-n grădina de aur, basm popular cules de călătorul german Richard Kunisch, care a fost publicat în 1861 în limba germană, adăugând şi jurnalul de călătorie la Bucureşti şi Constantinopole. Acest basm versificat n-a apărut tipărit în timpul vieţii lui Eminescu, el preluând pentru Luceafărul doar schema generală a acţiunii, finalizând versificarea basmului în anul 1876. Acum se ştie mai bine cât de mult lucra Eminescu la texte şi câte variante se cunosc. Dorea ca totul să atingă perfecţiunea. Aşa se poate vedea proiectul dramatic Mira (1867-1872), în poemul Ondina (1869), în basmele Feciorul de împărat fără stea (1872) şi Călin - file din poveste (1875), Mureşanu, Bogdan Dragoş (ambele în 1876), poemul Strigoii (1876), Diana (în manuscrisele din 1878), Gemenii (1879) etc. Putem, aşadar, afirma, cele de mai sus sugerându-ne, că „Eminescu a lucrat, direct sau indirect, toată viaţa la Luceafărul; altfel spus, poemul reprezintă o summa a unei simbolicităţi statornice, permanent şlefuită de-a lungul întregii activităţi creatoare“ (apud Petru Mihai Gorcea). Criticii avizaţi consideră că opera poetică a lui Eminescu, şi în special Luceafărul, reprezintă încununarea acestor eforturi de unificare a arhaicului cu modernul. Filosoful german Arthur Schopenhauer a avut o influenţă vădită asupra lui Eminescu cu privire la fatala nefericire a geniului în viaţa socială şi privată. Critici precum George Călinescu şi Tudor Vianu fac o analiză subtilă şi pătrunzătoare a poemului Luceafărul. Hyperion a fost interpretat ca fiind însuşi Eminescu, ca simbol al condiţiei sale de genial creator. Eminescu era conştient de genialitatea lui, dar singur ajunge să spună că geniul nu poate să fie fericit, deoarece aceasta ţine de relaţia cu oamenii. Poetul Nemuritor, într-o notă lăsată pe una dintre filele de lucru ale manuscrisului, însuşi spune: „… dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc“. Negreşit, drama lui Eminescu, şi nu numai a lui, stă permanent în aceea că este atât de greu de a avea capacitatea de a comunica firesc cu transcendentul, cu Dumnezeu, rupându-se de adâncurile originare, ajungând prin aceasta la nefericire. Ce poate însemna Faust de Goethe, Holderlin în Hyperion, Ulciorul de aur de Hoffman, Olandezul zburător de Wagner, Cerul şi Pământul de Byron, Eloa de Vigny sau Demonul de Lermontov? Cu poemul Luceafărul apune „ultimul cântec sublim al romantismului european, cântecul ce deplânge ruptura dintre omul veacului pozitivist de leagănul mistic şi poetic al sufletului omenesc“. (Petru Mihai Gorcea) Însă, pentru omul contemporan, omul secolului al XXI-lea, redeşteptat pentru poezie şi cultură, Luceafărul poate însemna şi un dinamic apel spre bună înţelegere, spre zidirea omului complet, multidimensional, întreg şi cu speranţa în Dumnezeul iubirii, care ne vindecă mereu de ură şi înstrăinare. În anul 1895, la Budapesta, Elie Miron Cristea, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, îşi lua doctoratul în litere cu subiectul „Mihai Eminescu, viaţa şi opera“, publicat în limba maghiară. El îl numeşte pentru prima oară Luceafărul poeziei româneşti! Eminescu, geniul binecuvântat de Dumnezeu, a proorocit despre sine: „De-oi muri - îşi zice-n sine -, al meu nume o să-l poarte, secolii, din gură-n gură şi l-or duce mai departe!“. Dacă Timpul, ziar conservatorist, i-a mâncat zilele vieţii şi cărămida trântită-n cap l-a dus la moarte, la numai treizeci şi nouă de ani, unii epigoni, şi astăzi, cuvântă împotrivă-i - tot un fel de cărămidă -, neînţelegându-i menirea şi nici atingându-i geniul!
