„Urmele în veşnicie“ ale lui Daniel Turcea

Arareori au avut parte scriitorii români de biografii care să urmărească simpatetic geneza şi devenirea filoanelor subterane ale operei şi personalităţii creatoare. Dar este oare posibil acest lucru?! - ajunge să se întrebe cititorul, obişnuit cu o literatură biografică distantă şi neintuitivă, operată de pe piciorul de superioritate al „grilei critice“ de istoricii noştri literari, pentru care a simpatiza cu „obiectul“ cercetării este o abatere de neiertat de la canoanele istoriografiei literare „ştiinţifice şi obiective“.

Biografiile bune se bazează pe memorii bune, care (excluzând cazurile de narcisism juvenil postmodern) se scriu, de obicei, la bătrâneţe. Cel mai adesea, consorţii, copiii sau ucenicii fideli definitivează arhivele memorialistice şi literare ale autorilor cu care timpul nu a avut răbdare. În schimb, în cazul scriitorilor care mor tineri, legenda sau uitarea se aştern în faţa urmaşilor, impunându-şi propriul canon „subiectiv“, care biruie „obiectivitatea“ poveştilor rămase (din neglijenţă sau din discreţie) nescrise.

Marele poet Daniel Turcea a murit la 33 de ani, în 1979, când abia îşi publicase cele două volume-reper, care vor face ecouri de zeci de ani în lumea scriitoricească: Entropia şi Epifania. Povestea tânărului sensibil şi cultivat, inteligent şi introvertit, îndrăgostit de metafizică şi lumină, iar apoi chiar de Dumnezeu, a culminat cu tulburătoarea sa „întoarcere“ la creştinismul ortodox autentic. Ea ar fi rămas pierdută pentru totdeauna, în pofida recunoaşterii literare evidente, a notiţelor disparate ale câtorva scriitori congeneri şi a cuvintelor laudative ale unor teologi de excepţie, dacă nu s-ar fi găsit o inimă mare, cu o voinţă pe măsură, care să le cunoască îndeajuns de bine şi să le pună cu grijă pe hârtie. Aceasta a fost sora după trup şi marele dar „pământesc“ (antum şi postum) al poetului Daniel, Lucia Turcea, pe care cei mai mulţi o numesc „sora Lucia“, cea care i-a fost şi îi rămâne poetului, întru toate, şi „soră de suflet“.

Trăind toată viaţa în admiraţia fratelui său, cu care împărtăşea dragostea de Dumnezeu şi Biserică, dar şi pe cea pentru marea cultură şi artă, în special de inspiraţie duhovnicească, „sora Lucia“ a fost tot timpul şi fiinţa sufleteşte cea mai apropiată de Daniel. O aceeaşi vibraţie, luminoasă şi elevată, strălucind de bucuria împărtăşirii dumnezeieşti, răzbătută din Epifaniile lui Daniel şi ascunsă de Entropii, emană şi din personalitatea fragilă, extrem de discretă şi aparent temătoare a Luciei.

Lucia Turcea şi-a asumat mărturisirea despre „fratele Daniel“ ca pe o sfântă datorie de viaţă, împlinită iniţial doar pentru cercurile de prieteni şi cunoscuţi şi devenită treptat cruce personală, dar şi - inerent - cale de îmbunătăţire şi împlinire a propriei vieţi. Pictor iconar, consecvent om de biserică şi ascet în toată deplinătatea de azi a cuvântului, Lucia Turcea, în pofida talentului literar nativ, inclusiv a celui de povestitor, şi-a asumat cu mare greutate condiţia de scriitor (pe care, din modestie, nici nu şi-o recunoaşte ca atare), iar dimensiunea mundană şi mondenă a acesteia îi repugnă în totalitate. De aici, extrem de rarele apariţii publice ale delicatei memorialiste. În pofida harismei personale, cu care cucereşte şi cele mai şovăielnice suflete, şi în pofida faptului că în particular, printre prieteni şi cunoscuţi, vorbeşte numai despre „fratele Daniel“, pe care ni-l descoperă, iar şi iar, ca pe un univers spiritual inepuizabil, Lucia Turcea trebuie îndelung convinsă pentru a vorbi public despre personalitatea fratelui său.

De aceea, apariţia în 2013, la Editura Doxologia din Iaşi, a volumului biografic „Urme în veşnicie. Daniel-Ilie Turcea“, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, care urmează a fi lansat abia în toamna acestui an, este o mare sărbătoare a poeziei mistice româneşti. Din aceeaşi extremă discreţie a iconarului care, însemnând chipul sfânt pe hârtie, nu se semnează, Lucia Turcea nu îşi pune semnătura pe coperţile generosului volum de 445 de pagini, bogat ilustrat cu desenele poetului şi cu la fel de inedite fotografii şi manuscrise, pe care, practic, l-a scris şi îngrijit în totalitate (în afara prefeţei, semnată de pr. ierom. Arsenie Papacioc, şi a pregătirii editoriale, realizată de pr. Sever Negrescu). Auctorialitatea ei e dovedită abia în cuprinsul cărţii, în dreptul primului capitol, intitulat „Viaţa fratelui meu“, singurul loc unde îi apare semnătura.

Dar dacă „sora Lucia“ este atât de discretă în afişarea propriei imagini, personalitatea fratelui său este zugrăvită cu însufleţire, ceea ce nu exclude obiectivitatea, autoarea surprinzând toate nuanţele suişurilor şi coborâşurilor lui spirituale, pe care le proiectează pe anvergura transfigurării creştine a poetului. Empatică observatoare şi fin psiholog, Lucia Turcea surprinde cu delicateţe de bijutier filigranele sufleteşti ale fratelui său, profilate pe tabloul familiei, surprinse pe mai multe generaţii, şi pe acela al epocii, zugrăvite cu o bogăţie de detalii şi întâmplări rar întâlnite în literatura memorialistică românească.

Daruri din daruri... Dacă pentru Lucia Turcea marile taine ale spiritului (cum mărturiseşte) i-au fost descoperite de „fratele Daniel“, iată că, tot peste 33 de ani, sora îşi întoarce darul, atât faţă de Daniel, care îşi dobândeşte astfel o biografie binemeritată şi recuperatoare în literatura română, cât şi pentru iubitorii de poezie creştină, avizi a înţelege substraturile vieţii unuia din cei mai iubiţi poeţi mistici ai României.