Uşile care se închid

Eram cu destui ani în urmă la Mănăstirea Văratec. Deşi bătea la porţile celor 80 de ani, doamna Lili, Ştefana Velisar Teodoreanu, fermecătoarea fiinţă cu trupul împuţinat cât un pumn, dar de o energie şi luminiscenţă lăuntrică uimitoare prin intensitatea şi fosforescenţa lor, venea la chinovia unde se nevoise şi Safta Brâncoveanu, să petreacă o parte a verii.

O făcea parcă aşa ca în timpurile cele de demult, când soţul ei, Ionel Teodoreanu, îşi stabilea pentru un timp cartierul general în satul mănăstiresc, „să cadă cloşcă“, adică să scrie o nouă carte, cum îmi povestise George Lesnea în seria mea de interviuri, devenită tipăritură. Era tărâmul prielnic celei mai dragi dintre îndeletnicirile sale. Tracasat tot timpul anului de procese şi alte obligaţii, ce-i mâncau timpul ce şi l-ar fi dorit dăruit scrisului, autorul  „Medelenilor“ se simţea la Văratec în oaza tihnei mult jinduite. Îşi petrecea acea lună de zile meşteşugind cuvântul şi descântându-l cu inegalabilele lui metafore, cele care-i aduseseră supranumele „Metaforel“. Desigur, după ce-şi făcea porţia zilnică la masa de lucru, umbla pe coclauri, participa la taifasurile cu ceilalţi „vieţişti“, ori se ducea să-l viziteze pe „magul“ Ibrăileanu. De bună seamă, consacra ceva timp şi celor doi gemeni, dezrobind-o măcar câteva ceasuri pe Lili de greaua ei misiune diurnă.

Doamna Lili se întorsese la Văratec după un amar de vreme, la poftirea bunei sale prietene coana Valeria Sadoveanu. Aceasta, după transformarea în muzeu a casei de la Vovidenie, îşi mutase reşedinţa la Mănăstirea Văratec, în gospodăria părinţilor Pimen şi Braga, unde vieţuia maica Bendicta, sora celui din urmă, plecată apoi în America să o secondeze pe principesa Ileana, maica Alexandra, în păstorirea primului aşezământ monahal românesc în Lumea Nouă. Marcată de atâtea grele încercări, precum năprasnica moarte a lui Ionel, privaţiunile impuse familiei de noul regim, Ştefana Velisar renăştea aici, în miticul ţinut al Neamţului, unde fusese odată atât de fericită. Profita oleacă, cum spunea ea cu o delicateţe şi jenă greu de întâlnit în ziua de azi, de bunătatea coanei Valerica. Mă aflam în acei ani '70 din veacul trecut adeseori în acelaşi timp la Văratec, eu odihnindu-mă şi scriind la o nouă carte în casa maicii Aglăida. Una dintre bucuriile şederii era să stau să o ascult glăsuind pe doamna Lili. Depăna cu vrajă ghemul povestirii unor întâmplări din alte vremi, pilduitoare pentru un mod de a fi, şi mai ales de a se întemeia moral. Însăşi această făptură întrupa un model etic demn de urmat. La acea vârstă aproape patriarhală impresiona prin sprinteneala şi tonusul ei luminos. Cu pas măsurat, dar spornic, urca mai în fiecare zi îngăduitoare plimbării, alături de ceilalţi musafiri din acel cerc al intelighenţiei, dealul de deasupra mănăstirii, de unde se desprindea un drum spre Horaiţa. Îmi purtam paşii cu aceeaşi cadenţă ca a domniei sale şi mă minunam cum urcă fiinţa aceasta aidoma unei căprioare. A venit de la sine şi întrebarea menită a desluşi taina: „Doamnă Lili, de unde atâta tinereţe?“ La auzul rostirii mele mirate, a râs mai întâi cu acea bine cunoscută sonoritate de argint şi apoi a privit spre mine cu înţeleaptă îngăduinţă. „Ce ştii matale, domnule Ilisei!“ A tăcut preţ de câteva secunde, după care a continuat să-mi vorbească în acelaşi fel magic. „Cu fiecare zi, pentru cineva de vârsta mea, se închide o uşă“.

Nu i-am dat atunci, pe loc, întru totul dreptate, pentru că nu am înţeles pe deplin tâlcul celor zise. Timpul ce s-a vânturat şi peste mine m-a înţelepţit şi m-a dus către miezul acelei spuse în scurtul nostru popas din urcuşul spre vârful dealului. Azi aud eu însumi sunetul închiderii uşilor, una câte una, şi realizez cât este de dureros când acestora, cu implacabilitatea lor,  li se adaugă pentru oamenii aflaţi în apropierea marii treceri trântirea în nas a unei uşi tocmai din partea celor chemaţi să se grijească de senectutea lor şi să-i ogoiască în acest timp al poverilor. E acea supunere nemeritată la umilinţe, ignorarea celor trebuitoare şi îndreptăţite după lucrarea jertfitoare a unei vieţi dedicate ţării, familiei. Atunci e şi mai greu de suportat închiderea unei uşi în fiecare zi. Şi dacă peste cele ale firii se suprapun şi cele ale nefirii, deznădejdea îşi face loc inevitabil. Atunci nu-i deloc surprinzător că mulţi dintre bătrânii noştri, care se simt părăsiţi şi desconsideraţi, îşi pierd chiar dorinţa de a mai trăi şi se roagă la Dumnezeu să-i strângă de pe faţa pământului.

Mă uit în jurul meu şi constat cu amărăciune că respectul pentru vârstnici e floare tot mai rară. Faptul că un asemenea fenomen există e semnul unei derive în comunitatea noastră. Este proba incontestabilă a unei alienări îngrijorătoare. Unde sunt timpurile de odinioară, cele ale înţelepţilor de care asculta o ţară? Pe atunci, pesemne, se auzeau uşile care se închid când coborâm spre valea ce ne duce către lumea de dincolo. Cum ar fi oare cu putinţă să ne ascuţim iar urechile şi să prindem acest sunet şi mai ales să-i pricepem rostul şi sensul? Acelea ce derivă din învăţătura biblică a iubirii de aproapele, cheia de boltă a întregii noastre credinţe.