Uşurinţa găsirii pretextelor

În Duminica Sfinţilor Strămoşi, a XXIII-a după Rusalii, avem bucuria să fim invitaţi la cina Împăratului cerului şi pământului prin intermediul unei pilde extrase din Evanghelia după Sfântul Apostol Luca (14, 16-24). Desigur, parabola este rostită de Mântuitorul, în cadrul participării la o masă oferită „ în casa unuia dintre căpeteniile fariseilor“ (Luca, 14, 1). Învăţându-i să fie smeriţi şi milostivi atunci când sunt invitaţi sau când organizează agape, „unul dintre cei ce şedeau cu El la masă I-a zis: Fericit este cel ce va prânzi în împărăţia lui Dumnezeu!“ (v. 15).

Şi aici intervine enunţarea povestioarei în care un om îşi invită mulţi prieteni la masă. Dar sluga trimisă să prezinte chemarea la cină, întorcându-se de la trei personaje tipologice, aduce la cunoştinţa stăpânului că nici unul nu poate ajunge din varii motive: terenul achiziţionat de curând, animalele de povară sau recenta căsătorie sunt invocate ca pretexte. Pentru că despre pretexte este vorba aici. Şi gazda cinei a simţit asta. De aceea a izbucnit mânios şi a poruncit slugii: „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci, şi pe neputincioşi, şi pe orbi, şi pe şchiopi adu-i aici“ (v. 21). Nici această măsură nu a fost suficientă pentru a umple spaţiul pregătit pentru ospăţ. „Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea“ (v. 23-24). Dezamăgire, frustrare, dorinţă de răzbunare, toate au fost probabil în sufletul amfitrionului.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să spunem că unul dintre noi am fi invitaţi la un dineu organizat de preşedintele ţării. Probabil că ne-am gândi mult cum să ne îmbrăcăm, ce accesorii să purtăm, am citi un cod al bunelor maniere în astfel de situaţii etc. Dar, în mod cert, am face loc în agenda noastră oportunităţii de a sta la masă cu şeful statului. Cum ar fi să ne cheme Dumnezeu la cină? Primul răspuns ar fi: „da, sigur. M-aş grăbi“. La concepte stăm bine, problema noastră este legată de faptă. Ne pricepem la teoretizări, mai puţin la actualizări concrete. Ştim că „e bine să“, dar nu „facem“. Pe scurt, aş îndrăzni să spun că mai mulţi sunt cei care doresc să răspundă unei invitaţii la dineul şefului statului, decât cei care ar da curs chemării lui Dumnezeu. Pentru că în jurul nostru şi în noi vedem aplecarea generală către ţarini, boi şi plăcere. Pentru că pământurile invocate de primul sunt grijile lumeşti, boii celui de-al doilea exprimă satisfacerea simţurilor (numărul de cinci ne duce cu gândul la asta), iar nevasta ultimului redă înclinarea crescândă spre desfătarea cu patimile trupeşti. Mântuitorul vorbea acum două mii de ani, dar, vai!, parcă ne vorbeşte nouă!

De ce Îl ocolim? De ce nu Îi împlinim voia? De ce nu mergem la cina Sa? Greu de răspuns. „Filocalia“ ne ajută. „Trecând odată avva Macarie cu fraţii prin Egipt, a auzit un copil zicând mamei sale: mamă, un bogat mă iubeşte şi eu îl urăsc şi un sărac mă urăşte şi eu îl iubesc, şi auzind avva Macarie, s-a mirat. Şi i-au zis lui fraţii: ce este vorba aceasta, părinte, că te-ai mirat? Şi le-a zis lor bătranul: cu adevărat, Domnul nostru este bogat şi ne iubeşte pe noi şi nu voim să-L ascultăm. Iar vrăjmaşul nostru, diavolul, este sărac şi ne urăşte şi iubim necurăţia lui“.

Nimeni nu este în măsură să-şi judece aproapele. Nici pe noi înşine nu ne putem judeca. Dar, putem spune că suntem demni de plâns când refuzăm ospitalitatea cerească. Declinând oferta lui Dumnezeu, aruncăm la o parte definitiv şansa unei bucurii permanente. Pretexte găsim uşor. Face parte din firea noastră căzută. Haideţi să spulberăm aceste alibiuri şi să-I facem loc în agendă lui Dumnezeu. Se va bucura precum un Părinte, dar, după obişnuinţa noastră de a ne gândi mai ales la noi înşine, cât de mare va fi satisfacţia noastră? „Strigaţi Domnului tot pământul, slujiţi Domnului cu veselie, intraţi înaintea Lui cu bucurie!“ (Psalmi 99, 1).