Văratec

Mănăstirea Văratec s-a pătruns dintru începuturi de felul de a fi al întemeietorilor. Ctitorii n-au fost, cum se obişnuia în acea vreme, la sfârşit de veac XVIII, feţe domneşti şi nici boieri de rang înalt, cu dare de mână, ziditori jertfitori de locaşuri sfinte. Văratecul este opera unor călugăriţe cu vocaţie ctitoricească. Timpul genezei acestei mănăstiri era unul al sporirii vetrelor monahale în Grădina Maicii Domnului. Din lavre precum Neamţul, unde se nevoia şi lucra întru înnoire şi îmbogăţire teologică Sfântul Paisie, zburau seminţe spre alte şi alte orizonturi ale cuprinsului Ortodoxiei româneşti şi căzând pe pământ mănos, grijit de semănători iscusiţi şi înduhovniciţi, dădeau colţ şi creşteau minunat, întruchipând chinovii, prinse-n ţesătura diademică a unei veritabile constelaţii. În urmă cu aproape două secole şi jumătate au plecat în căutarea unui asemenea loc de arat şi semănat câteva măicuţe de la Schitul Topoliţa din ţinutul Neamţului. S-au oprit în acea călătorie a sfinţeniei într-o margine de pădure. În fruntea micului sobor se afla maica Olimpiada, parcă o căpetenie a unei oşti cereşti, îndrumată de un adevărat avă, Cuviosul Iosif. Călugăriţele au mas sub acea streaşină de codru nu spre a-şi trage sufletul după istovul drumului cu urcuş şi coborâş, ci fermecate şi atrase magnetic de împărătescul tărâm ce se arăta magnific într-un joc mirific al soarelui şi umbrei. Toposul descoperit în acea preumblare a sacrului te îndemna să poposeşti nu doar vremelnic, ci să te aşezi pentru totdeauna. Domnea în poiana aceasta o tihnă cu adevărat olimpică. Ferit de zbuciumul lumii, dar nu ascuns, ci îmbrăţişând lumina soarelui, precum şi mângâierea umbririi, aşa se înfăţişa tăpşanul Văratecului, cum avea să se numească de fel întâmplător cuibul duhovnicesc căruia atunci, în anul 1785, i s-au aşezat temeliile. Un deal ca un arici, potrivit descrierii metaforice a părintelui Gala Galaction, un iubitor al monahicescului aşezământ, dealul Filiorului, cel coperit de stejari seculari şi sălaş al hribilor, apără poiana unde sălăşluieşte satul călugăresc de vânturile cele rele venind dinspre miazănoapte. Locul în care s-a ridicat întâi bisericuţă din lemn, apoi cea din piatră, cu alburile ei lăptos lunare, e topos binecuvântat. Prielnic vieţuirii, dar în egală măsură şi reculegerii prin rugăciune. Şi Văratecul va deveni din acel moment auroral cutie ca de vioară a rugăciunii care se înalţă spre cer. Viaţa călugărească se va rândui, sub călăuza înţeleaptă a celor doi mari duhovnici, trecuţi mai târziu în rândurile sfinţilor, Paisie şi Iosif, după pravila marilor comunităţi monahale.

Maicile, care au însemnat noua ctitorie cu puritatea credinţei lor, hărăzind-o să fie o vatră a curăţiei, au clădit întâi biserică din lemn şi după agonisirea celor trebuitoare au înălţat biserică trainică din piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Biserica Mare, cum e cunoscută, căreia i s-au alăturat în timp alte două, Biserica Sfântul Ioan şi Schimbarea la Faţă, şi un paraclis. Noua zidire, o alcătuire ce împrăştie tăria pietrei şi zvelteţea unduitoare a urciorului ieşit din mâna meşteră a olarului, pare o navă plutind pe apele timpului. Măiastra construcţie mărturiseşte puterea credinţei şi vrednicia monahiilor Văratecului. Mâna de maici din ceasul răsăritului s-a tot înmulţit de la un an la altul şi s-a trecut de la vieţuirea în obşte la traiul în case mănăstireşti, strânse ca într-o stupină în jurul celor trei biserici. Sute de maici, peste patru, s-au succedat generaţie după generaţie. Casele acestea, ţesute în horbotă de verdeaţă şi flori, casele cele de poveste, se răsfaţă într-o grădină a raiului, spre care, adulmecând nectarele sfinţeniei, se îndreaptă şi poporanii să se cuminice şi să se scalde în atmosfera sacră, îmbietoare la reflecţie, rugă şi despovărare de cele lumeşti. Avem de a face aici, ca şi la Agapia, cu o faţetă originală a monahismului românesc, care împleteşte fericit şi benefic viaţa de obşte cu cea a satului nostru tradiţional. Această caracteristică e pecetea toposului de veacuri şi e o podoabă minunată a acestui colţ de plai carpatin. Un picior de plai şi o gură de rai, izvodite din credinţa adâncă şi hărnicia fără de seamăn a acestor călugăriţe intrate în conştiinţa ţării şi lumii ca tărâmuri ale frumuseţilor nepângărite şi trăirilor neprihănite. Spre Văratec lumea românească s-a îndreptat mereu ca înspre un altar. Eminescu, umblând pe aici, a descoperit pădurea de argint şi l-a văzut aievea pe Călin file de poveste. Veronica Micle s-a legat pentru vecie de Văratec. Mai-nainte domniţa Safta Brâncoveanu, a cărei statuie, modelată de Ion Irimescu, străjuieşte Biserica Mare, a fost atrasă şi cucerită de atmosfera de evlavie a Văratecului şi a ales, venind în mănăstire, să ia calea călugăriei. La fel şi Evghenia Negri, sora lui Costache Negri. Peste ani, după ce s-a înzidit în universul Văratecului prin şederile prelungi de lucru şi odihnă în casa maicilor Benedicta şi Eufrosina, şi academicianul Zoe Dumitrescu-Buşulenga a ales să îmbrace veşmântul monahal. Mereu mari personalităţi ale spiritului românesc au fost chemate irezistibil de duhul acestei chinovii a curăţiei originare. Aici, precum în toate mănăstirile noastre, vieţuiesc ca într-o arcă monahii din tot rotundul ţării şi chiar de dincolo de fruntarii. La Văratec bate cu putere o inimă românească şi bătăile ei se răsfrâng cu folos spiritual asupra noastră, a tuturor. Astfel se trec, prin rugă şi muncă, zile maicilor, cele patru sute, din soborul mănăstirii păstorite azi de maica stareţă Iosefina Giosanu, ucenica unei alte stareţe de ispravă, Nazaria Niţă. La iniţiativa celei care conduce azi obştea au loc însemnate lucrări de restaurare şi primenire. Biserica cea Mare, căreia i s-a redat forma originară, se dezvăluie acum privitorului în toată măreţia sa îndată ce acesta a intrat în ­curtea maiestuoasă, plină de podoabe vegetale şi florale. Zboară într-o planare de pasăre a văzduhului aşa cum au conceput-o ctitorii. Reamenajarea parcului din faţa altarului, crearea unei deschideri ample de respirare au conferit magnificenţă întregii privelişti, fără a-i estompa poeticitatea şi tihna de poiană montană. Concomitent cu refacerile atât de ample s-au produs şi se produc şi multe adausuri patrimoniale, de la cele gospodăreşti, la cele de caritate, aidoma ­căminului dedicat îngrijirii celor vârstnici aflaţi în nevoie, deschis nu demult, aşezământ care poartă numele de Cuvioasa ­Nazaria, în amintirea stareţei care a păstorit obştea Văratecului între anii 1788-1814.

Văratecul, priporul cel sfânt de la poale de munte, e azi, ca în vechime, un topos sacru, impregnat de acel duh al ctitorilor, cel presărat întru eternitate de măicuţele care au zărit aici splendoarea fără de pereche a unul loc haric, căruia i-au adăugat statornic valori nepieritoare de tezaur spiritual şi material.