Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Vederea prin credinţă
Viaţa bisericească te face să te obişnuieşti cu lucrurile sfinte, încât, în mod firesc, acestea ajung să ţi se pară banale, chiar dacă nu conştientizezi pe deplin acest lucru sau dacă, întrebat fiind, vei nega cu vehemenţă o asemenea abordare. Dar de unde ne vine aceasta?
Dacă vom începe drumul nostru spiritual prin a nega faptul că suntem în partea noastră trupească atraşi spre animalitate, atunci ne va fi foarte greu să ne depăşim condiţia, să spiritualizăm trupul nostru. Sigur că nu trupul animalic, coruptibil, atât la nivel fizic, cât şi psihic, este cel pe care i-L oferim lui Dumnezeu în conlucrarea noastră cu El, ci ceea ce, prin nevoinţa noastră, am reuşit să îndepărtăm de urmările căderii, şi acesta nu mai este un trup animalic, ci dimpotrivă. Orbirea noastră constă, în foarte multe cazuri, tocmai în această neputinţă sau, mai bine zis, lipsă de dorinţă, în a vedea şi accepta starea noastră iniţială. Gândul la sfinţii care ne sunt modele încă de la începutul vieţuirii conştiente în Dumnezeu nu ne permite, înşelător, să conştientizăm starea noastră. De aici şi problemele atât de obişnuite, din păcate, ale oamenilor care îşi mărturisesc virtuţile la spovedanie, ale oamenilor care sunt, din prima clipă a contactului cu rânduiala bisericească, pe "culmile spiritului". Dacă o astfel de atitudine nu este corectată de preotul duhovnic, de îndată, ea poate persista o vreme foarte îndelungată, omul ajungând poate la adânci bătrâneţi în aceeaşi stare duhovnicească de început. Îndemnul oamenilor la "rugăciune, spovedanie mai deasă, post, participare la slujbele din biserică" etc., în sensul egalizării tuturor, al stabilirii unui diagnostic general, iarăşi nu poate duce la rezultate. Dar în acest din urmă caz nu este vorba de orbirea credinciosului, ci a celui chemat să-l îndrume, fiindcă duşmanul nu doarme, ci seamănă cu nesaţ neghina. Încercăm să înţelegem atât păcatele altora, cât şi pe cele ale noastre, chiar dacă interpretarea unora şi a celorlalte este diferită, în mod firesc. Ceea ce nu vedem însă şi, respectiv, ceea ce ne face orbi în drumul nostru spre Împărăţie este obişnuinţa noastră cu lucrurile sfinte şi, respectiv, nevoia de alte şi alte minuni sau minunăţii care să ne ajute credinţei. Minunile nu vin să aprindă credinţa în om, acestea sunt rezultatul cooperării dintre Dumnezeu şi om, urmare a credinţei sau, în mod excepţional, ca manifestare a bunătăţii şi milostivirii divine. Căutarea de minuni prin tot felul de locuri, fie acelea şi sfinte, nu ne poate sugera decât puţina sau insuficienta catehizare a credincioşilor. Atunci când Apostolul Pavel era discreditat de alţi predicatori, care nu-i acceptau gândurile, el le spune corintenilor foarte clar că aceştia erau apostoli mincinoşi şi îi îndeamnă să fie tari în credinţa pe care el le-a propovăduit-o, să cerceteze scripturile, ca să nu cadă, ca oarecând Eva, din cauza simplităţii lor în Hristos. Lipsa de învăţătură, de cercetare şi crederea pe cuvânt a unor oameni care sucesc minţile mulţumii ne duc şi astăzi imediat cu gândul la povestea corintenilor. Credinţa nu este totuna cu credulitatea, iar orbirea omului în privinţa primirii unor învăţături sau îndemnuri care îl fac să se clatine este un adevăr crud al zilelor noastre. Vălul de pe ochi nu poate fi luat altfel decât prin punerea la îndoială a argumentelor care îndeamnă spre neorânduială, spre neascultare şi înfricoşează credincioşii. Creştinul nu are de ce să se teamă atunci când este credincios. Atât timp cât este cu mintea limpede, cât gândeşte clar şi este convins de adevărul credinţei sale, el nu poate fi îndepărtat de Hristos, indiferent de modul de control care ar fi exercitat asupra sa. Însă, atunci când singurele cunoştinţe despre credinţă vin exclusiv din predicile sau cuvintele unor oameni, indiferent de viaţa particulară virtuoasă a acestora, fără a se cerceta şi alte izvoare, poate chiar mai demne de încredere, nu vom avea parte decât de noi şi noi oameni sau comunităţi care se îngrijesc de binele virtual al omenirii, în detrimentul propriului drum spre Împărăţia lui Dumnezeu, care este înlăuntrul fiecăruia dintre noi.