„Vederea trupului este ochiul, iar vederea sufletului este mintea“

Înainte de orice şi cu orice chip trebuie stăpânită raţiunea, având neadormită supravegherea gândului, aşa încât să nu îngăduie sufletului să încline cu uşurinţă, din cauza dorinţelor neraţionale, către acţiuni contrare ale trupului. Căci vederea trupului este ochiul, iar vederea sufletului este mintea (care este) de aceeaşi natură cu el; dar nu aşa ca existând unul în celălalt, ci sufletul şi mintea se identifică, pentru că mintea este puterea naturală de raţiune a sufletului, iar nu ceva din afară. Căci atunci când sufletul - precum îl stimulează inteligenţa lui care a fost sădită în el în mod natural de Sfânta Treime când l-a creat - reflectă la cele bineplăcute şi necesare, atunci îndată se eliberează de influenţele păgubitoare ale trupului; după cum, presimţind şi înfrânând pornirile dezordonate ale trupului, redobândeşte liniştea ce i se cuvine şi, fără nici o piedică, se ataşează gândurilor conforme cu natura ei, căci, potrivit puterii care există în ea, contemplează cu intensitate sfânta şi adorata Treime şi reflectă la inaccesibilitatea măririi dumnezeieşti, din cauza extraordinarei ei străluciri, la curăţenia fericirii, la infinitatea înţelepciunii, la constanţa şi plăcerea liniştii, la natura nepăsătoare şi de neclătinat. Căci aceluia ce nu i se poate întâmpla nimic neprevăzut, pentru că deţine cunoaşterea celor întâmplate şi a tuturor celor care s-ar putea întâmpla, şi are în mâinile sale toate, aceluia căruia nimic nu i se poate împotrivi sau este în măsură să prevadă totul, la acela este logic să existe linişte şi netulburare continuă. Pentru că tulburările în gândurile oamenilor le provoacă, prin natura lor, împrejurările neaşteptate şi neprevăzute. Aşa încât cel care nu se tulbură de nici o răutate şi are toată virtutea şi tot binele care urmează, acela pe drept va câştiga bucuria neclătinată şi veşnică. Pentru că bucuria urmează virtutea şi bunătatea, precum spune profetul: „Veseli-Se-va Domnul de lucrurile Lui“.

Aşadar, sufletul care-şi păstrează mintea cu vegherea şi forţele ce-i aparţin se va afla în gândurile amintite mai înainte şi va exercita caracterul său spre ceea ce este corect şi drept, cinstit şi paşnic. Dar când va înceta să reflecteze şi să privească cu atenţia cele ce se cuvin, atunci patimile trupului, ca şi câinii răi şi îndrăzneţi care pierd din vedere supravegherea, se trezesc şi atacă cu forţă sufletul, fiecare dintre patimi încearcă în mod diferit ca să-l divizeze, repartizându-şi sieşi în parte din puterea lui vitală. Căci ştiu că sufletul, deşi este unul şi acelaşi, are (totuşi) două puteri: una este cea vitală a trupului, iar cealaltă este cea care are în vedere cele ce există, pe care o şi numim raţiune. Dar puterea vitală a trupului, fiindcă trupul şi sufletul sunt unite, există de la natură, în temeiul unirii, şi nu dintr-o dispoziţie; căci aşa cum soarele nu este în măsură să nu lumineze lucrul către care şi-a trimis razele, la fel şi sufletul nu poate să nu dea viaţă trupului în care va fi creat. Totuşi, puterea speculativă este pusă în mişcare de voinţa (din dispoziţie). Aşadar, dacă, în general, sufletul se învoieşte cu puterea lui speculativă şi raţională să vegheze, precum spune profetul: „Nu va dormita cel ce te păzeşte“, atunci el adoarme patimile trupului în două moduri: pe de o parte, le cuminţeşte şi le calmează prin înfăţişarea lucrurilor celor mai bune şi mai convenabile cu care se îndeletniceşte, iar pe de altă parte, prin grija lui, (supraveghind) liniştea trupului.

Dacă însă sufletul va adopta lenevia şi prin aceasta nu va pune în lucrare partea lui de veghere, atunci patimile trupului vor găsi inactivă puterea vitală, o vor împărţi, şi, fiindcă nu va exista nimeni ca să supravegheze şi să împiedice răul (patimile), vor antrena sufletul spre propriile plăceri şi acţiuni. Aşa încât patimile trupului sunt violente atunci când puterea raţională care există în noi lâncezeşte, dar sunt ascultătoare atunci când aceasta reacţionează şi dispune. Aşadar, nu este de condamnat trupul la aceia care vor să gândească corect despre el. Se cuvine deci ca, prin expunerea părerii mele, să dezminţim şi părerile greşite ale acelora care gândesc rău despre trup. Căci, iubitule, aşa cum calul este lucru bun şi cu cât este mai vioi şi mai impetuos de la natură, cu atât este mai bun, el are totuşi nevoie de cineva care să-l înfrâneze şi să-l conducă, pentru că este lipsit de gândire; iar atunci când cel care-l înfrânează este călare pe el, calul se va forţa să facă uz de natura lui.

(Sfântul Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice)