Verdict omenesc

Se spune că omul înţelept caută soluţii, iar omul neînţelept caută vinovaţi. Omul neîmpăcat cu sine, nemulţumit de ceea ce a realizat sau de ceea ce nu a realizat, ajuns în vreo fundătură existenţială, îşi risipeşte energia sufletească ce i-a mai rămas pentru a se arunca cu mânie asupra celor pe care-i socoteşte vinovaţi de starea nefericită în care se află, stabilind sursa "răului" exclusiv în afara sa. Lipsa de responsabilitate pentru deciziile şi acţiunile sale, nu totdeauna cele mai nimerite, fuga de asumare îl fac pe om să piardă uşor, uşor contactul cu oamenii, cu semenii lui, cu realitatea şi chiar cu Dumnezeu. Astfel, omul se afundă în întuneric, bâjbâind prin propria-i existenţă, neînţelegând nimic din ceea ce trăieşte, privându-se de bucuria descoperirii lui "a fi", căutând în deşert chinuitorul "a avea". Rănit de moarte, omul acuză. Adam se justifică în faţa lui Dumnezeu pentru neascultarea poruncii Sale, de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, acuzându-L: "Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Facere 3, 12), cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu nu i-ar fi dat-o pe femeie, pe acea femeie, care să fie cu el, nu ar fi păcătuit. Un astfel de reflex nu ne este străin nici azi, celor care căutăm cu disperare să nu arătăm că suntem vinovaţi de ceea ce "nu merge" în viaţa noastră, pozând în victime ale conjuncturilor nefavorabile, ale oamenilor rău intenţionaţi din jurul nostru, ale conspiraţiilor, ale lui... Dumnezeu, care ne-a dat o astfel de viaţă de trăit. De câte ori nu am pus pe seama destinului "trasat" de Dumnezeu toate eşecurile vieţii noastre, mai puţin reuşitele noastre, pentru că atunci cununile de lauri credem că ni se cuvin? De câte ori nu am crezut că mişcarea aştrilor pe bolta cerească ne influenţează implacabil viaţa? De câte ori nu am considerat că, dacă nu ne-am fi născut, nu am fi avut parte de o viaţă nefericită şi nenorocită? Aşadar, conspiraţia potrivnică nouă poate căpăta dimensiuni cosmice. Nefericit este cel ce împărtăşeşte o astfel de "filozofie". Dumnezeu l-a creat pe om cu libertate şi voinţă, de rezultatele folosirii acestora omul fiind direct responsabil. Iar Dumnezeu este într-adevăr "vinovat" că a creat o lume minunată în diversitatea şi complexitatea ei, o lume creată nu pentru Sine, ci pentru bucuria noastră, e "vinovat" că ne poartă de grijă cu atâta dragoste, e "vinovat" că ni L-a trimis spre a-L descoperi şi urma pe Iisus Hristos, Fiul Său, Cel ce ne-a deschis calea spre veşnicie, e "vinovat" pentru că doreşte aşa de mult să-i fim casnici în Regatul Său ceresc. Dacă am avea putere să ne ducem fiecare crucea noastră, nu ca pe o povară, ci ca pe semnul biruinţei asupra morţii a lui Hristos, nu ne-am mai transforma în "inchiziţii" avide după osândiţi.