Veronica domnului Mitican…

Încă din anii studenţiei ieşene mi-am făcut obiceiul ca vara să merg, să mă reculeg în spaţiile mănăstireşti de la Agapia sau Văratic (unii spun şi scriu Văratec).

Zona aceasta nemţeană a fascinat, din perspectivă creştină şi geografică mulţi domni ai Moldovei medievale, dar şi, ulterior, scriitori, artişti din perioada „Junimii“ (de la Eminescu la Alexandru Vlahuţă) sau din vremuri interbelice (de la G. Ibrăileanu la M. Sadoveanu).

Am fost şi în acest august, cu familia, la Văratic, în găzduire la măicuţa Pegasia, peste drum de bisericuţa în cimitirul căreia este înmormântată Veronica Micle.

Între lecturile acelor zile de relaxare s-a numărat şi cartea recent publicată de Ion Mitican („Ne întâlnim cu Veronica Micle“, Iaşi, editura Tehnopress), volum scris cu pasiune şi har, bine documentat, însumând multe lucruri inedite sau mai puţin ştiute despre Iaşi, despre transilvanii stabiliţi în „dulcele târg“, despre învăţământ şi tulburări politice (în faţa Mitropoliei sau în vechiul Palat Domnesc).

Ion Mitican ilustrează spiritul locului precum puţini alţii. Ca inginer a publicat, în anii â70, mai multe cărţi de specialitate (de la „Radiotelefoane-principii“ la „Radiotelefoane portabile“). Preocuparea statornică de turist cultural infatigabil a fost remarcată la apariţia ineditului op „Un veac prin gara Iaşi“ (Bucureşti, editura Sport-Turism, 1983).

Susţinător lucid (incomod pentru ignari) al conservării monumentelor, „răzeşul“ născut în anul 1931 în Dăneştii Vasluiului, absolventul Liceului Naţional şi al Facultăţii de Electronică a devenit, din 1990, un fel de „impiegat“ cultural de înaltă clasă, îndrumător, ghid, călăuză inepuizabilă pentru toţi iubitorii de Iaşi vechi, basarabeni sau maramureşeni, occidentali sau orientali.

Mână-n mână cu prietenul inginer şi cronicar Constantin Ostap, ne-a oferit, nouă, celor de astăzi şi pelerinilor de mâine, mai multe „biblii“ despre necunoscutele „împărăţii“ din veacuri ale urbei de pe cele şapte coline.

Cotrobăind prin arhive şi case uitate, parcurgând cu minuţiozitate jurnale vechi în biblioteci publice, înfruptându-se din valorile existente în muzee, librării şi anticariate, „ispravnicul“ Ion Mitican ne-a fascinat, ne încântă şi ne instruieşte, fără ostentaţie, neobosit, fie prin discursul oral pitoresc, fie prin cărţile, cu mireasmă de candelă, dedicate străzii istorice Lăpuşneanu, lui Eminescu şi Creangă, mahalalei Târgu Cucului sau Palatului Roznovanu (transformat în PRIMĂRIE de tip european de Vasile Pogor şi Nicolae Gane).

Cartea mai nouă despre Veronica Micle (proiect reluat, adăugit) poate fi citită ca ghid turistic, ca document al unei epoci fertile, dar şi ca proză de cea mai bună calitate, pe fond de istorie culturală.

Veronica, fiica ardelencei Ana Câmpeanu, e un veritabil personaj literar. Şcolăriţă a fostului „Institut pentru creşterea fetelor nevoiaşe“, parte antrenată conjunctural, nefericit, în procesul intentat tânărului Titu Maiorescu (la 23 de ani primul rector al Universităţii din Iaşi, atacat politiceşte, în varii chipuri, până la a fi provocat în lupta cu pistolul!) se căsătoreşte în august 1864. Veronica avea 14 ani, iar soţul ei, profesorul Ştefan Micle, împlinise 44.

În 1870 este aleasă secretară a REUNIUNII FEMEILOR ROMÂNE. Întâmpină, oficial, sosirea primului tren în gara Iaşi (ruta Lemberg-Cernăuţi-Iaşi). În 1874 o aflăm în vacanţă, cu soţul şi cele două fiice, la Văratic…

Văraticul de ieri (al Veronicăi alcătuitoare a volumului „Dragoste şi Poezie“, transcriind şi poezii pe care i le-a dedicat Eminescu), Văraticul de astăzi (fertilizat de memorabile cărţi semnate de Ion Mitican), Văraticul vacanţelor de vară, cultural-turistice…