Veşmântul sărbătorii perpetue din biserica ortodoxă românească de la Geneva

La Geneva, pe malul lacului cu acelaşi nume, într-un mirific colţ de grădină a raiului, aidoma parcă poienei maramureşene, săgeată cerul cu a sa suliţă din lemn, legând armonic celestul cu teluricul, o biserică graţioasă. Casa Domnului a răsărit aici, împământenindu-se firesc ca în toposul originar, în anul 1995. Atunci meşterii din Ţara cea Veche a Maramureşului au ridicat-o cu iscusinţa nepereche a zămislitorilor de frumuseţi cum alte nu-s.

Impresionat de priveliştea aceasta somptuoasă şi, în acelaşi timp, solemn cuviincioasă, un pictor român, Nicolae David, statornicit la Geneva în 1979, când a cerut azil politic, a imortalizat impresionanta scenă, învăluind-o în acea lumină de aur a locului, ce l-a sedus pe român încă de la descinderea în oraş. Genevezii l-au supranumit „un latin din Carpaţi cu suflet cavaleresc”.

Un cavaler al „tristei figuri”, care a umblat neobosit o viaţă în căutarea zăcământului tainic al frumuseţii ce se cere revelată. Cavalerescul sau turnir fost-a dedicat mai ales comorilor Genevei, oamenilor şi locurilor, pe care le-a înfăţişat în memorabile lucrări ce i-au adus renumele de pictor al aşezării de la poalele Alpilor. Pictorul Nicolae David, vlăstar al pământului românesc de loc din judeţul Vaslui, de la Gârceni, cu şcolire înaltă la Iaşi şi Bucureşti, s-a consacrat ca un zugrav inspirat şi fecund al Genevei. E rapsodul peisajelor geneveze unic fermecătoare, cum afirma în predoslovia albumului „Geneva”, apărut în anul 2000, Carlo Lamprecht, consilier de stat al Republicii şi al cantonului Geneva. Prefaţatorul conclude că Nicolae David este „cel genevez dintre pictorii români”. El desenează şi colorează nu doar iscusit, ci cu trăire intensă, chiar înaripată. Iubeşte cu ardoare lumina şi ştie să-i dea contur. În demersul său artistic el păşeşte pe urmele impresioniştilor şi post­impresioniştilor. În tablourile lui Nicolae David lumina cântă, pentru că, aşa cum îndreptăţit şi bine încondeiat se subliniază în album, pensula sa e, totodată, şi lăută.

Meşteşugul şi arta poetică a acestui artist s-au forjat la Iaşi şi Bucureşti. În capitala României a izbutit, după amarnice încercări şi ani de temniţă, la care a fost condamnat pentru neînfricatul lui anticomunism, să încheie şcolirea academică la Institutul „Nicolae Grigorescu”. Lirismul creaţiei sale îşi are izvoarele mănoase în sensibilitatea duioasă a seminţiei lui moldoveneşti. Se înrudeşte poate şi cu acel sadovenian „cântec al amintirii”, moştenit prin sângele bunicii materne, rudenie cu Mihail Sadoveanu. A avut de altfel norocul să-l întâlnească pe scriitor în atelierul lui Corneliu Baba, unde neîntrecutul mânuitor al slovei poza pentru un portret ce a ajuns a fi o capodoperă a genului. Nicolae David îşi continua pe vremea aceea formaţia picturală ucenicind în atelierul meşterului faur.

 Romanticul Nicolae David, plecat în exil din ţara sa căzută pradă comunismului, baladescul zugrav al Genevei a rămas în profunzimea fiinţei sale un fiu rătăcit al ţarii sale, al „Ţării de dincolo de negură”. Mărturiseşte această legătură nedezlegată rodnica şi devotata sa activitate în fruntea comunităţii româneşti din Geneva şi mai ales generosul său gest dăruitor, cel al pictării bisericii ortodoxe din oraşul de la poalele Alpilor. Acest capitol al lucrării sale zugrăviceşti întregeşte fericit prodigioasa sa biografie artistică. Prin pictura cu care a împodobit sfântul locaş, săvârşind un act de veritabil ctitor, plămada aceasta din lemn, piciorul de plai românesc din cele depărtări, s-a înnobilat şi s-a îmbrăcat în strai de sărbătoare perpetuă. Lemnul, grinzile prinse-n coadă de rândunică, şi-a pus cămaşă de mire şi mireasă cerească. Culorile aşternute au catifelarea brocartului, dulceaţa graiului de acasă, rostirea gravă şi răscolitoare a doinei, străluminarea tainică a luminii recreate. Ocrul, ce alcătuieşte deseori fundalurile, pare cel al miezului de arbore secular, ori al deşertului calcinat al Ţării Sfinte. Figurile sacre poartă veşminte în nuanţe parcă ivite din logodna răsăritului cu asfinţitul, din împreunarea smaraldului văii Iordanului cu smalţul câmpurilor vârstate ale Bucovinei şi Maramureşului. Zidurile de cetate, decorul întâmplărilor biblice, seamănă mai degrabă cu palatele împărăteşti din ţinuturi păduroase. Grădinile, văile, culmile pictate de meşter se unduiesc în acea blagiană curgere, alternând ca într-o călătorie a visării. Chipurile cele sfinte viază şi mai cu seamă grăiesc pilduitor şi înţelept ca un proverb. Priveliştile edenice de dinafară s-au prelungit minunat în ipostază picturală înlăuntru. Se configurează astfel un univers de poveste, ce îndeamnă la reculegere şi generează pe neştiute aspiraţia înaltului. E o euritmie ce străbate toată sfânta creaţiune. Îmbrăţişează smerit alcătuirea şi întregul ia forma unei horiri a rugii şi a trăirii laolaltă întru Domnul.

Nonagenarul pictor Nicolae David a săvârşit în anii senectuţii sacra operă. Făurind-o, artistul şi-a scris testamentul. A lăsat moştenire urmaşilor o ofrandă închinată Dumnezeirii, spre a le fi călăuză şi permanent reazăm. A fost jertfa sa supremă şi spre împlinirea sa a oferit tot ceea ce avea mai de preţ, talentul, puterea muncii şi simţirea întreagă. Ceea ce a izvodit e chiar veşmântul nepieritor, cămaşa de mire şi mireasă cerească, în care sălăşluieşte de-a pururi trupul cu miroznă de pădure românească al bisericii slăvite. Intraţi sub cupola bisericii, semenii noştri, de departe, dar şi atât de aproape, îşi descoperă în ciutura cu apa neîncepută sufletul de acasă, din neuitatul, doritul şi durutul pripor strămoşesc.