Era odată un călugăr care ducea o viaţă senină. Deşi era liniştit, îl tulbura totuşi un singur lucru. Îi era frică de veşnicie. Ştia că aleşii lui Dumnezeu cântă slava Lui în ceruri, aşa cum fac şi monahii. Una este însă s-o faci o vreme, şi alta o veşnicie. Eşti fericit în prezenţa lui Dumnezeu aici pe pământ, dar dincolo, după milioane de ani, cine ştie ce plictiseală o mai fi… gândea omul lui Dumnezeu.
Dar, într-o zi, călugărul ieşi din chilia sa şi merse, după obiceiul său, să se plimbe în păduricea de lângă mănăstire. Suspină gândindu-se la problema lui, când o ciocârlie începu să-i cânte chiar deasupra capului.
Era un cântec atât de plăcut, de dulce şi de curat, încât, ascultându-l, monahul îşi uită frământările. Niciodată nu auzise ceva atât de sublim. Pentru o clipă, ascultă vrăjit. Socoti apoi că era timpul să se alăture fraţilor săi pentru rugăciunea de seară şi se grăbi, înapoi, spre mănăstire.
Dar, surpriză! Fratele portar fusese înlocuit cu alt monah. Ce doriţi, îl întrebă acesta?
Uşor nedumerit, călugărul nostru răspunse că nu voia decât să intre pentru a nu întârzia la slujbă.
Portarul nu înţelegea. Atunci călugărul protestă şi ceru insistent să-l vadă pe stareţ. Dar şi stareţul era necunoscut. Bietul călugăr fu cuprins de frică. Bâlbâindu-se puţin, explică cum ieşise din mănăstire pentru o scurtă plimbare şi că zăbovise câteva momente pentru a asculta cântecul unei ciocârlii. Stareţul îl ascultă în tăcere, după care spuse: „Cu o sută de ani în urmă, un părinte din această mănăstire a plecat din mănăstire exact aşa cum povesteşti tu. Dar nu s-a mai întors şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci.“
Călugărul înţelese atunci că Dumnezeu răspunsese nedumeririi lui.
Dacă o sută de ani i se părură doar o clipă în starea de extaz în care-l cufundase cântecul ciocârliei, în fapt un înger al Domnului, veşnicia nu era decât o clipă în extazul lui Dumnezeu. (Adaptare după o povestire din volumul „Istorioare pentru suflet“, Bruno Ferrero, Ed. Galaxia Gutenberg, 2007)
.jpg)
