Veşti bune: Toamnă pariziană, fără Cioran

Am mai încercat odată să scriu despre asta, în toamna anului 1995, la moartea lui Cioran. Se împlineau exact cinci ani de la experienţa mea directă, urmare a unor experienţe livreşti mult mai vechi. Deci, în 1990, mi-am petrecut o bună parte din toamnă la Paris, de la mijlocul lui octombrie la sfârşitul lui noiembrie, graţie unei burse acordate de George Soros printr-o organizaţie de întrajutoare intelectuală europeană, pe care o înfiinţase pentru a sprijini mobilitatea inteletualilor europeni în vremurile comunismului, pe care o finanţa şi de care, la Paris, se ocupa admirabila Anette Laborey. Cum trăiam cu obsesia lui Cioran în minte încă de la jumătatea anilor â70, cum îl citisem în întregime şi, aş spune, cu un fel de religiozitate, unul din proiectele mele pariziene îl privea pe Cioran, voiam să-i iau un interviu, mai precis voiam să încerc să port o discuţie mai amplă cu acel idol al tinereţii mele, cum proiectate aveam discuţii şi cu alţi parizieni „de-ai noştri“, în vederea unei cărţi care avea să şi apară peste câţiva ani. După cum îmi spuseseră deja Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Al. Paleologu, Cioran era atunci într-o formă, inclusiv fizică, excelentă, ba chiar şi amator de discuţii cu cei sosiţi din ţară, însă „de încredere“. Îşi păstrase încă o anume suspiciune legată de posibilii „agenţi“. De altfel, primii doi din lista de mai sus mi-au şi intermediat întâlnirea cu idolul adolescenţei şi tinereţii mele, făcându-mi - după cum i-am auzit când vorbiseră la telefon cu moralistul - o prezentare de-a dreptul exagerată în ce privea viaţa, faptele şi operele mele.

Şi, totuşi, în ciuda faptului că n-am de obicei asemenea blocaje, n-am avut curajul să-l întâlnesc. Nu ştiu de ce. Nu-mi dau seama nici astăzi, după atâţia ani şi atâtea autoanalize. Preferam, poate, să rămână pentru mine un personaj abstract, un „autor“, foarte iubit de altfel, nu şi o persoană în carne şi oase, pe care îl poţi privi în ochi, cu care poţi sta de vorbă, despre una ori alta. Probabil, am vrut să păstrez o distanţă, poate una santificatoare. N-am dorit, deci, să-l întâlnesc, însă nu m-am putut abţine să-l „văd“. Într-o zi ploioasă, cum au fost aproape toate din acea toamnă pariziană a mea, am reperat blocul vechi din Rue de lâOdeon şi m-am instalat pe trotuarul de vis-a-vis. După aproape două ore de aşteptare, Cioran a apărut. Nu din interiorul clădirii, că-i şi aflasem, cu aproximaţie, de la ciceronii mei orele de plimbare, ci dinspre unul din capetele străzii. L-am urmărit îndelung cu privirea, apropiindu-se. L-am recunoscut imediat. Poate nu după figură mai întâi, cât după alură şi celebrele semne exterioare, vestimentare - trench-ul lung, amplu şi bascul, pe care le ştiam din fotografiile dintr-un număr special din „Magazine Litteraire“ de la sfârşitul anilor â70. Figura am văzut-o şi recunoscut-o mai târziu, când s-a mai apropiat. Am traversat strada oarecum „la întâlnire“, l-am salutat destul de precipitat, destul de brusc, m-am întors şi am plecat. L-am salutat în româneşte. Cioran a apucat să-mi răspundă ceva, n-am auzit ce, oarecum nedumerit, oarecum derutat de preciptarea acestor gesturi şi vorbe ale mele. Am avut senzaţia că a aşteptat să-i vorbesc, dar nu sunt sigur, cum nu ştiu dacă şi-a dat seama că eram „mica celebritate“ - nu evit cacofonia! - de care-i vorbiseră Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. A rămas puţin în faţa uşii, în vreme ce eu mă îndepărtam aproape în fugă. Poate ar fi trebuit să-i vorbesc, poate ar fi trebuit să fac discuţia aceea lungă, pentru care îmi pregătisem un plan şi schiţasem un set de întrebări. Poate. Nu ştiu. Am avut atunci, cum avusesem şi altădată, cum am şi acum, senzaţia că îmi sunt suficiente cărţile sale. Iar dacă el a plecat dintre noi, cărţile sale se află aici, la îndemână.