Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Veşti bune: Un poet exagerat de discret
Valentin Talpalaru, Val în viaţa de zi cu zi, este un caz foarte interesant al generaţiei mele. Pe de o parte, a debutat mult mai devreme faţă de ansamblul generaţiei - la Botoşani, unde l-a purtat repartiţia, cu Întoarcerea menestrelului, în 1979 -, dar publică foarte rar volume de poezie, cu pauze de peste cinci ani între acestea, pe de altă parte, am senzaţia clară că aderă mai degrabă la estetica şi poetica generaţiei anterioare, a şaptezeciştilor, cu siguranţă, mai pregnante pe linia lirismului înalt, decât la cele ale generaţiei noastre, mai îmbibate de cotidian şi mai prozaice. Poate şi din pricina acestei „alinieri“ contra curentului, deosebit de Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Mariana Codruţ, Adi Cristi etc, a rămas mult mai puţin observat în contextul generaţiei - care a fost şi un vehicol de afirmare şi auto-afirmare. Dar, poate, este însă de vină şi excesiva sa discreţie, pe care o bănui ca fiind una structurală. Se află cumva în situaţia altor poeţi asimilabili şaptezecismului, precum regreatatul Corneliu Popel, Daniel Lascu şi, măcar parţial, Nicolae Ionel, cel din urmă fiind descoperit şi susţinut mai degrabă de bucureşteni şi clujeni decât de ai noştri critici. Şi este mare păcat, pentru că, aidoma celorlaţi autori numiţi de mine mai sus, Valentin Talpalaru este un foarte interesant talent liric, înzestrat pe deasupra, ca şi majoritatea poeţilor generaţiei la care „s-a aliniat“, şi cu un excelent simţ al „meşteşugului“, al prozodiilor, al şlefuitului textelor. Cred că titlul volumului recent apărut la editura „Junimea“ - Acordorul de semne -, al cincilea de poezie în 28 de ani, este cum nu se poate mai potrivit pentru întreaga operă a autorului, nu doar pentru volumul de faţă. Dar, pentru că pe acesta îl discut aici, iată şi nişte eşantioane, ce se instituie în tot atâtea probe ale calităţilor poeziei sale pe care încerc să le pun în lumină: „Rezemat de o virgulă/ căzută din afişul/ cu lansările cărţilor de sticlă/ gardianul conchide:/ Geaba ai papuci/ dacă n-ai cârmâz/ mai bine dai cârmâzul/ şi păstrezi papucii.“ ( finalul la Referat de necesitate, cu tipul de ironie al şaptezeciştilor) sau, în întregime, Acordorul de linişte: „La prima oră, acordorul de linişte/ vine din spatele cuvintelor/ care chicotesc şi se înghesuie/ în cortegiul funerar al zilei./ El confundă trotuarul/ cu claviatura unei constelaţii banale/ peste care picură clipele/ fără carne, fără viziuni,/ cu tristeţea uşor machiată şi/ ca şi cum s-ar jena/ să te ţină de braţ,/ şchiopătă câţiva paşi mai în spate“. Sau, în sfârşit, pentru remarcabila prozodie, Ce spui?: „Ce spui? Trecem încet Gibraltarul/ în dimineaţa asta peltică?/ Lumina îşi trage lin fermoarul/ iar tu încapi tocmai bine pe sticlă.// Suntem gata pentru naufragiul/ de care te bucuri deja în tăcere./ Zorii încap sub pleoape carnagiul/ croindu-ne triste şi noi finistere“. Cred că şi aceste sumare excerpte ilustrează calitatea acestei poezii, vii, cu suflu, însă excelent şlefuită.
Cel de-al cincilea volum al lui Val Talpalaru îmi re-confirmă talentul unui poet faţă de care critica literară, tulburată probabil de tranziţie şi cam demisionară din funcţia de selecţie şi evaluare, a rămas datoare. Eu nu pot decât să lansez acest semnal şi să sper că impricinata critică îşi va plăti în cele din urmă datoria!
.jpg)
