Viaţa ca o „operă de artă“

Cineva mi-a semnalat apariţia unei noi cărţi de Umberto Eco (pe care nu o voi discuta acum), motiv de a-mi aduce aminte că autorul invocat este, printre altele, teoreticianul „operei deschise“, al ideii expansiunii infinite, în duh şi simţire, a lucrării de artă autentice. Cum omul şi ideea m-au fermecat, aş vrea să reiau şi să dezvolt câteva opinii în legătură cu deschiderea interpretativă a creaţiei artistice.

Să spunem dintru început că, prin însăşi prezenţa ei, arta e un semn al infinitului şi al dorului omului spre transcendenţă. Ea „acaparează“ tot ceea ce nu se poate spune discursiv, în mod clar şi definitiv. Opera este, într-un fel, o altă cale de „îndumnezeire“ a omului şi de pogorâre a harului pe pământ. Pare a reprezenta o altă „faţă“ a lui Dumnezeu printre noi şi o „inspirată“ înălţare a noastră către El. De bună seamă, nu toţi putem deveni creatori de acest fel, dar cu toţii putem adulmeca câte ceva din ceea ce opera ne propune.

Să revenim cu câteva consideraţii. Spre artă nu trebuie să ne îndreptăm cu gândul că vom găsi în ea „ultimul“ şi „marele“ adevăr. Ea nu este depozitarul sensului „total“. „Adevărul“ operei stă în noi; se naşte în interacţiunea noastră cu ea. Opera de artă ne deschide o cale, avansează nişte căi de înţelegere, sugerează posibile traiecte pe care ne putem aşeza. Arta nu transmite un mesaj definitiv şi încheiat. În mare măsură, acesta trebuie să fie o cucerire a noastră. Desigur, din punct de vedere material, ea se prezintă ca o structură încheiată (e un obiect identificabil - un text scris, o pictură, un tablou, o melodie etc. - finit în spaţiu şi timp). Dar din punctul de vedere al semnificaţiilor, opera este sursa unei descifrări multiple şi infinite. Fiecare receptor, funcţie de cadrajul său cultural, experienţa de viaţă, sensibilitatea proprie va „proiecta“ în operă sensuri ce îi aparţin. Inepuizabilitatea operei de artă constă în infinitatea înţelegerilor posibile. Mesajul artistic nu se dă; el „se face“ împreună cu lectorul, spectatorul, contemplatorul. Este riscant să „lipim“ sensuri - definitiv şi ultimativ - la nivelul unor structuri artistice. Experienţa istorică arată că acestea pot varia în timp, sunt diferite de la o cultură la alta şi chiar de la o persoană la alta. A veni în faţa operei cu „pretenţia“ receptării mesajului încheiat e un semn de mare neînţelegere a esenţei operei de artă. În actul receptiv, nu atât datul dinafară contează, cât bogăţia interiorităţii noastre. Când percepem ceva, activăm, conştient sau nu, „umbra“ tuturor experienţelor anterioare. Contează, desigur, şi calitatea datului obiectiv, dar şi calitatea profunzimii noastre spirituale.

Opera de artă e un simplu „semn“ ce aşteaptă să fie „umplut“. Semnificaţia ţine atât de ce este „înafară“, dar, mai ales, de ceea ce este „înăuntru“. Artistul nu-i mai puţin responsabil de structura pe care o creionează după cum şi lectorul de ceea ce „împlineşte“ prin propria contribuţie. Ambii concurează la întemeierea şi „ţinerea în viaţă“ a operei de artă. La o adică, opera este „mare“ pe cât de consistentă este această interacţiune. Nu în zadar putem considera că, fără măcar un receptor, o lucrare de artă nu există, nu are valoare. Existenţa axiologică presupune o minimă luare la cunoştinţă a ceva. Dacă, prin absurd, ar mai exista (ontic) o lucrare necunoscută a lui Leonardo, uitată pe undeva printr-un depozit al unui muzeu, dar nimeni nu ştie despre aceasta, opera respectivă chiar nu există. Existenţa ontică a unei opere este condiţionată de existenţa ei axiologică.

Opera se împlineşte în dinamica unei interiorităţi mereu noi şi proaspete. Ea obligă la conlucrare, la re-creare, la reluare de la capăt. Lectorul trebuie să aibă o sensibilitate pe măsura operei. „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit“, sugera Pascal cu câteva secole în urmă. „Dacă în sufletul tău nu sălăşluieşte un templu, nu spera la apariţia unei divinităţi“, spunea esteticianul român Pius Servien. Iar Nichita Stănescu scria şi el: „Nu ai cum să vezi zâne, dacă nu eşti zănatic“. Opera aşteaptă să fie „înviată“ ori de câte ori este receptată. Ea este pe atât de mare pe cât de bogat şi generos este sufletul nostru.

Consecinţa în plan educaţional? Ca să ne bucurăm de frumuseţea din jur, trebuie ca mai întâi, ceva din ea, să pre-existe în noi. Rodirea nu este deplină dacă sămânţa nu a fost „sădită“ în noi. Pentru a recepta arta, e bine să ştim câte ceva despre ce este şi ce vrea ea. Pentru a avea acces la operă, trebuie ca însăşi viaţa noastră să fi devenit, într-un fel, „operă de artă“.