„Viaţa este cel mai mare bun comun ce l-a dat Dumnezeu pe pământ“

A fi creştin înseamnă, înainte de toate, a lua parte împreună cu Iisus Hristos la realizarea fericirii proprii şi a întregii lumi. Astfel sintetizează marele gânditor interbelic Nichifor Crainic semnificaţia credinţei creştine într-una din cuvântările rostite cu însufleţire, în faţa studenţilor săi.

Nimeni nu îşi este sieşi suficient, nici nu poate fiinţa în izolare sau detaşare completă de lumea în care trăieşte. Dimpotrivă, Crainic priveşte fiinţa umană ca o individualitate care se cere mereu completată, desăvârşită, prin comunicare şi comuniune.

Contextul social şi politic în care profesorul Nichifor Crainic îşi promova de la catedră ideile era unul cât se poate de nefast, spectrul celui de-al Doilea Război Mondial afectând echilibrul fragil al societăţii româneşti interbelice. În acele timpuri, Nichifor Crainic se adresa cu precădere tinerilor, încercând să le prezinte în culori cât mai vii idealurile credinţei creştine şi ale iubirii de limbă şi de neam.

Comuniunea, scop şi finalitate a existenţei

Viaţa nu e un monopol individual, ci un bun comun - cel mai mare bun comun ce l-a dat Dumnezeu pe pământ. Intrând în viaţă, ai intrat în această comunitate, ca un fir de iarbă într-o fâneaţă imensă, ca o vietate între milioane de făpturi vii. Pregătindu-ne pentru viaţă ne pregătim să îndeplinim una din nenumăratele funcţiuni, din complexul armonizant al cărora rezultă sporul unei cât mai înalte trăiri comune. Dacă iluzionismul egocentric ne înclină să credem că viaţa e făcută pentru noi, realitatea imediată ne înduplecă să vedem că noi suntem făcuţi pentru viaţă, fiindcă viaţa rămâne veşnic, iar noi suntem vremelnici şi trecători. Bucuria de a trăi e bucuria de a îndeplini una din funcţiunile vieţii. Pentru omul egoist, care a surprins înţelesul superior, înţelesul spiritual al existenţei, funcţiunea vieţii se ridică la rangul de mare nobleţe al unei misiuni.

Dacă în imensa varietate cosmică a existenţei e un scop sau o finalitate, sub puterea căreia particularităţile individuale se întregesc unele pe altele şi se armonizează într-un tot superior, înseamnă că fiecare făptură îndeplineşte o funcţiune precisă, prin care participă la bucuria de a exista, ca parte a acestui întreg superior şi covârşitor. Dar ceea ce deosebeşte pe om de toate celelalte făpturi, în îndeplinirea acestei funcţiuni, e capacitatea fără asemănare de a o transforma în misiune. Aceasta, mulţumită înzestrării lui cu inteligenţă şi voinţă cum celelalte făpturi nu le au. Astfel, putem spune fără greş că, pe când toate celelalte făpturi sunt funcţiuni instinctive ale vieţii, singur, omul poate fi misiune conştientă a ei.

Adevărul acesta niciodată nu-l putem pătrunde mai adânc şi mai limpede decât într-o vreme ca a noastră, de crâncen şi uriaş război, când suntem în situaţia să vedem că nu viaţa ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii comune, fie că această viaţă comună se numeşte naţiune română, fie că se numeşte continent european sau creştinism. Dacă, în timp de pace, spiritul istoriei se disimulează, oarecum, după culisele evenimentelor normale, lăsându-ne să credem că suntem stăpânii vieţii şi răsfăţaţii desfătărilor, el apare acum, în bubuitul tunului, ca suveran al evenimentelor şi ne pretinde brutal să fim ceea ce suntem în realitate, adică misiuni vremelnice, dar hotărâtoare, ale istoriei şi ale vieţii.

„Nu viaţa ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii“

Ce înseamnă oare a trăi, în sensul creştin al cuvântului? Înseamnă participarea conştientă la existenţa lui Dumnezeu. Din neant am fost chemaţi ca să ne împărtăşim din această bucurie. Suntem splendide nimicuri cosmice, luminate de raza veşnicei slave a lui Dumnezeu. Iar viaţa ca atare e Dumnezeu însuşi, pentru că Mântuitorul e „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Cu alte cuvinte, afirmând că nu viaţa ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii, ne mărturisim prin aceasta părtaşi ai Domnului Iisus Hristos sau părtaşi ai lui Dumnezeu prin Hristos. Într-un sens mai larg, întreaga făptură se bucură de această părtăşie divină, de vreme ce îşi are izvorul în bunătatea lui Dumnezeu, prin Fiul său, prin Logos, fără de care nimic nu s-a creat.

Logosul e vistieria sfântă unde se păstrează arhetipurile desăvârşite ale acestei lumi. Şi dacă prin nemernicia noastră am căzut în străinătatea păcatului, prin Logosul întrupat, prin Iisus Hristos, ni s-a dat iarăşi darul de a ne ridica la modelul nostru din vistieria cerească sau la părtăşia divină. În fiinţa sa misterioasă şi neajunsă, Dumnezeu e transcendent lumii create, dar e imanent acestei lumi prin harul revărsat asupra ei, ca s-o scoată din neant şi s-o mântuie.

Prin urmare, viaţa la care suntem chemaţi, fie prin creaţie sau naştere biologică, fie prin opera mântuirii lui Iisus Hristos, este, deopotrivă, un dar al lui Dumnezeu, pe care îl stăpânim numai în măsura în care îl recunoaştem ca atare, adică numai în măsura participării noastre conştiente la modul divin de existenţă. Dacă omul ar fi o simplă făptură biologică, aşa cum e planta sau animalul, participarea lui la viaţa divină n-ar constitui nici o problemă, fiindcă ea s-ar desfăşura în chip firesc, după legile existenţei, infuzate în cosmos.

„Lui Dumnezeu nu-i place singurătatea“

Omul, ca spirit liber, în a cărui libertate e dată atât nimicirea-i proprie, cât şi propria-i desăvârşire, constituie o problemă spirituală, ce trebuie rezolvată cu fiecare existenţă individuală. Trăim între neantul din care am fost creaţi şi viaţa la care am fost chemaţi. Participarea noastră la viaţă nu e o funcţiune biologică aşa cum o îndeplineşte planta sau animalul, ci o misiune spirituală, acceptată printr-un act de credinţă şi printr-un act de voinţă continuă. Cine se hotărăşte să trăiască în spirit creştin, se hotărăşte de fapt să colaboreze cu Iisus Hristos la fericirea-i proprie, şi la fericirea lumii întregi. Am putea spune că lui Dumnezeu nu-i place singurătatea transcendentă a cerului, care e prea plină de fericirea-i proprie, şi această fericire se cere împărtăşită altora. Îngerii, oamenii şi toate făpturile au fost scoase din neant pentru a se împărtăşi din fericirea cerească. Omul, care e chipul lui Dumnezeu, e chemat la El, căruia nimic nu-i lipseşte, să colaboreze la această descărcare de fericire din prea plinul bunătăţii dumnezeieşti. Catolicii învaţă că între Dumnezeu şi om există un raport juridic, pe care omul păcătos l-a sfărâmat şi pe care Fiul lui Dumnezeu întrupat a venit să-l restabilească. E un mod mai mult roman decât creştin, de a concepe o legătură teandrică.

Dar dacă, la sfârşitul lucrurilor, ne vom găsi în faţa Părintelui lumii, ca într-un tribunal suprem, unde se vor hotărî pentru veci vredniciile şi responsabilităţile noastre de fiinţe libere, prin Iisus Hristos, am învăţat că Dumnezeu e iubirea şi din iubire ne-a creat şi din iubire s-a coborât între oameni pentru a-i mântui. Înainte de a fi Judecător, e Tatăl ceresc al acestei lumi, cu dragoste fericită pentru frumuseţea ei şi cu dragoste mâhnită pentru rătăcirea omului. Dacă nu şi-ar iubi făptura, dacă n-ar voi-o părtaşă la viaţa divină, n-ar fi trimis pe Fiul său să se coboare între oameni, să se spânzure pe lemnul Golgotei pentru ei, spre a-i face, iarăşi, părtaşi la boarea de azur a Paradisului. (Texte selectate din Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iaşi, 1996)