Viaţa în Bizanţ

Există informaţii despre felul în care îşi organizau viaţa bizantinii, despre cum aveau casele, cum şi le mobilau, ce fel de haine purtau. Astfel ne putem face o imagine despre viaţa celor care au păstrat credinţa ortodoxă, despre cum concepeau ei viaţa materială.

În interiorul casei, camerele erau dispuse în jurul unei săli numite triclinium: era sala de recepţie, aflată la parter sau la primul etaj. Coloane din marmură sau lemn susţineau acoperişul. Ornamentaţia avea importanţa ei. Casele aveau pardoseli pavate cu marmură sau cu mozaic, ziduri cu lambriuri de marmură sau decorate cu picturi laice sau religioase. Camerele erau separate adesea doar prin panouri de scândură. Casele celor de condiţie mijlocie erau din lemn sau cărămidă, iar casele săracilor aveau podele din pământ bătut, presărat cu scoici şi acoperişurile din stuf legat cu iarbă.

Evlavia locuitorilor se manifesta prin reprezentarea crucii pe uşi, prin redarea unor inscripţii pioase pe pereţii vestibulului. Cei bogaţi aveau adesea capelă sau un mic paraclis.

Pentru păstrarea obiectelor de îmbrăcăminte se foloseau cufere, la fel ca şi în Occident. Dulapurile, se pare, erau încastrate în perete. Dulapurile mobile se foloseau doar ca biblioteci, fiind prevăzute cu rafturi pe care cărţile erau aşezate orizontal. Iluminatul casnic era asigurat cu opaiţe cu ulei sau cu făclii şi lumânări. Lămpile purtau adesea inscripţii pioase, ca: „Lumina lui Hristos luminează tuturor“.

În ceea ce priveşte îmbrăcămintea bizantinilor, ea avea o decenţă ce nu era proprie antichităţii păgâne: astfel, nu mai desena forma corpului. În secolele V şi VI îmbrăcămintea principală era tunica de postav sau de in (pentru oamenii simpli) sau de mătase (în cazul oamenilor bogaţi). Peste tunici erau puse mantii de diferite forme. În ceea ce priveşte acoperirea capului, erau folosite bonete. Mihail al VI-lea (1056-1057) a impus tuturor supuşilor săi purtarea unei bonete de in vopsită în culoarea roşie. La greci, barba era semnul demnităţii care deosebea bărbatul de eunuc.

Existau trei mese în timpul zilei: progheuma (micul dejun); gheuma sau ariston (masa de pranz); deipnon (cina). De obicei, masa era pregătită de stăpâna casei, care punea şerveţele (mandylia), precum şi castronaşe pentru spălarea pe mâini. Până în secolul al X-lea s-a păstrat obiceiul de a mânca întins pe pat. Invitaţii îşi schimbau încălţămintea cand veneau la masă, apoi rosteau o rugăciune, o binecuvântare. Se pare că la mijlocul mesei se găsea un blid de lemn de unde fiecare îşi lua mâncarea cu mâna. Tacâmurile erau cunoscute, dar prea puţin folosite. Se cunoşteau lingura şi furculiţa cu trei dinţi. Se folosea pământul ars nesmălţuit pentru vesela obişnuită ca: oale, amfore, farfurii. La familiile înstărite, oalele smălţuite erau folosite mai des. Sticlăria era cunoscută şi folosită.

Locul de activitate al femeilor era casa. Ieşeau foarte rar, cu faţa acoperită, pentru a merge la biserică sau a vizita rude foarte apropiate. Îşi duceau copiii pentru a fi botezaţi la o săptămână după naştere. La întoarcerea acasă, cântau: „Tu eşti botezat întru Hristos“. Educaţia copiilor intra în datoria mamelor, şi ele evitau poveştile cu monştri, care ar fi putut să-i sperie, preferând istorisirea episoadelor biblice.

În ceea ce priveşte învăţământul, exista o separare a învăţământului laic, organizat de Stat, şi a celui religios, organizat de Biserică. Universitatea imperială de la Constantinopol avea ca obiecte de studiu literele, ştiinţele şi filosofia. Şcoala apologetică era o şcoală creştină. În şcolile mănăstireşti, călugării aveau la început parte de o instrucţie generală, ce cuprindea gramatica, filosofia şi poezia. Novicii erau puşi să citească Scriptura şi scrierile Părinţilor Bisericii, cărţi de morală practică şi Vieţile Sfinţilor, cărţi care se găseau în bibliotecile mănăstirilor. Călugării considerau că adevărata ştiinţă este cunoaşterea Scripturii şi a operelor ascetice, ştiinţele laice fiind pierdere de timp. Aici, în mănăstiri, a fost produsă cultura spirituală a Bizanţului şi ea ne permite să aşezăm pe locul cuvenit civilizaţia bizantină în istoria omenirii. Dar în acelaşi timp nu putem observa cum această cultură se reflecta în viaţa de zi cu zi a oamenilor, cum creştinismul s-a dezvoltat din interiorul unei lumi care şi-a găsit drumul ei nu doar în istorie, printre cel al altor popoare, dar şi-a găsit drumul spre veşnicie, prin paşii poate mărunţi, dar care erau făcuţi pentru Dumnezeu.