Cartea „Preoți ortodocși bănățeni cu Sfânta Cruce sub tricolor - Decembrie ´89”, avându‑l ca autor pe părintele Ionel Popescu, vicar eparhial al Arhiepiscopiei Timișoarei, a fost tipărită cu
Viața într-o parohie
Un copil aleargă într-o rază de soare.
Este o fetiță de cinci-șase ani. Nu e singura. Sunt cel puţin cincisprezece copii, care-și petrec cea mai mare parte a timpului în locul de joacă din stânga curții. Glasurile lor cristaline se împletesc frumos cu cele solemne ale preoților. Copiii știu unde se află și nu exagerează cu zgomotele, iar adulții, inclusiv părinții slujitori, nu sunt nicicum deranjați de prezența lor. Din contră, se bucură de ea.
Este categoric mai multă lume decât înainte de pandemie, deci virusul, în loc să îi îndepărteze pe oameni de Biserică, i-a apropiat. Și aproape la fel de mulți erau la minus 6 grade.
Acum e cald, atât de cald încât mijlocul curții, inundat de lumină, e aproape gol, credincioșii preferând răcoarea oferită de arborii impunători din curtea Bisericii Mavrogheni - la care se adaugă un umbrar, un cort și un foișor amenajate pentru sezonul rece, dar folositoare și acum.
Mavrogheniul este o biserică vie, efervescentă. Într-un loc se sapă la mare adâncime pentru a reda lăcașului de cult și sensul propriu al hramului Izvorului Tămăduirii, iar în spate se ridică un centru pentru copiii cu autism și cei cu sindrom Down.
Cel puțin din vedere ne cam știm toți cu toți, cei vreo două sute de oameni de toate vârstele - de la copii la octogenari - care vin de regulă la Sfânta Liturghie de duminică.
Ortodoxia are față de credincioșii ei o atitudine de părinte înțelegător: oamenii vin când pot, stau cât pot, pleacă atunci când au un motiv să plece, fără să-i certe nimeni; copiii sunt liberi să fie copii, nu sunt dojeniți dacă se agită; spovedania e pe propria răspundere, nu încearcă nimeni să te verifice; fiecare se spovedește cât de des sau de rar reușește; canoanele pe care eventual ți le dă preotul nu sunt pedepse, ci un ajutor ca să te îndrepți mai ușor; la împărtășanie, de asemenea, nu încearcă nimeni să te verifice (duhovnicul poate fi la altă biserică, destui merg pentru spovedanie la mănăstiri, preoții bisericii unde te împărtășești n-au de unde să știe dacă te-ai spovedit sau nu); posturile sunt cu destule dezlegări.
Acest lucru contribuie la atmosfera de familie care definește viața dintr-o parohie. Dincolo de legătura cu Dumnezeu, dincolo de relația cu preoții și de importanța rugăciunii împreună și de aspectele ritualice ale prezenței într-o biserică, a fi acolo înseamnă a fi într-o familie.
Drept care minunat s-a adaptat Biserica la vremuri potrivnice ale pandemiei! Și nici un pas înapoi n-a făcut credința.
Nici a doua iarnă a pandemiei n-a reușit să îndepărteze enoriașii de biserică. În curte de aproape doi ani, cu distanțarea cuvenită, cu măști pe față, credincioșii erau aceiași și la fel. Nimic din bucuria și nevoia de a fi acolo nu s-a smintit.
Iar când e ceva de făcut, se face. De Paște sau la hram, o mână de oameni pregătesc câteva mii de pachete de mâncare.
Sigur, a fost greu că, pentru un an, n-am putut participa la slujba de Înviere. A fost o frustrare majoră, chiar dacă preoții și voluntarii s-au asigurat ca Lumina să ajungă la toată lumea. Nu e de mirare, așadar, că în anul următor, atunci când au cântat, în curtea bisericii, așa cum o fac de o viață, „Hristos a înviat din morți”, pe destui i-au podidit lacrimile.