Viaţa la galop şi ritmul fulgilor de nea

Pare din ce în ce mai adevărat faptul că orice dar trimis de sus mai mult ne încurcă decât ne descurcă viaţa, iar aceasta pentru simplu motiv că ele nu se mai încadrează în ritmul nostru de trai. Suntem prea agitaţi, prea preocupaţi de noi înşine şi mult prea bombardaţi de interesele cotidiene - cele ale „pâinii fabricate“ şi mai puţin ale celei cerute de sus - ca să ne mai poată bucura ceva, fie şi numai un fulg de nea. Această realitate îndurerată m-a trăsnit dureros în timp ce, încercând să mă bucur de ninsoarea ce ni s-a dăruit din destul, toate în juru-mi se zvârcoleau a neplăcere. Pe drumuri agitaţie multă - şi nu mă refer la oamenii care păşeau în ritmul fulgilor de nea pe marginea şoselelor - datorată mulţimii grăbite, comod aşezată în propriile autovehicole, pe care darul zăpezii îi agită până la exasperare, convinşi fiind că trăiesc un mare calvar. Mijloacele de informare media, ce atent le urmărim, îşi sporesc vertiginos ratingul si tirajul, furnizând agasant informaţii inutile despre „nedreptăţile“ zăpezii. Mai ales în oraşe, dorinţa de a circula cât mai rapid şi de a te strecura cât mai iute spre ţinta interesată transformă fulgerător sclipitorul si imaculatul covor de nea în mormane înnegrite de zăpadă, îngrămădite cât mai incomod de lama nemiloasă a mijloacelor de dezăpezire, şi aşa prea puţin prezente. Acestea, şi multe altele în rândul lor, dau suficiente motive populaţiei în plină agitaţie - degeaba - să afirme printre dinţi şi apăsat: „M-am săturat de iarnă! Am obosit de atâta zăpadă!“

Viaţa noastră cea de toate zilele se desfăşoară într-un ritm alert şi nefiresc de galopant, iar aceasta n-am putut-o întelege altfel, decât numai după ce m-am oglindit în ritmul lent al fulgilor de nea. Căderea lor pare mai mult a înălţare decât a coborâre. Ei vin spre noi, nu atât să ne strivească sub povara lor, deloc apăsătoare, cât mai ales să ne înalţe pe firul lor, neîntrerupt cernut, către zone nebănuite şi, poate, prea des uitate. Fiecare fulg de nea parcă întârzâie înadins în aer, nu ştiu de frică, să se aşeze peste o lume în plină agitaţie sau poate doar, îl întârzâie muzica ce parc-o cântă în ritmul căderii lor jucăuşe. Nimic grăbit în sosirea lor, nimic obositor în timp ce-i priveşti, chiar de cad cu miile de mii.

Oricât de mult ne-am strădui să ne înfrumuseţăm viaţa, multiplicându-i artificial secvenţele şi reduplicându-i la nesfârşit clipele pierdute, tot nu vom putea să-i dăruim, prin proprie osteneală, noutatea şi prospeţimea pe care, doar darurile de sus primite i-o pot oferi din plin. Efortul omului, doar spre interes îndreptat, nu-i poate adăuga vieţii ceva mai mult decât are, însă va putea să-i clatine ritmul. Viaţa-i dar de sus, dăruită să sporească, să crească şi mereu să înflorească, într-un ritm anume, în ritmul ei; motiv pentru care, niciodată nu va cânta cucul iarna, tot aşa după cum nu se poate să viscolească în miez de vară. Însă, atunci când acest firesc ritm e întrerupt, oricând pot apărea bulversări, oricând vom putea fi supuşi la grele încercări. Nu omul a imprimat ritmul vieţii, dar el îl poate schimba, gest ce cu siguranţă îl va costa nebănuit, întrucât în loc să-şi adauge bucurii vieţii, trăind în ritmul ei, şi le fură singur, alergând neînţeles - spre cine şi ce? - împotriva ei.

Viaţa trăită la galop nu poate fi altceva decât o disperată goană spre mormânt. De aceea, ni se împuţinează anii, pentru că ne-am rupt ritmul firesc al clipelor vieţii, alergând disperat după o „altă viaţă“, şi nicidecum nu e vorba de viaţa veşnică - după aceasta n-are rost să alergi făcând ocol pământului, pentru că este cel mai aproape de noi, e înlăuntrul nostru ( Lc. 17, 24 ) - ci despre comoditatea şi plăcerile trecute ale celei perzente. Şi totuşi - împotriva nefirescului nostru efort - viaţa nu-şi pierde firescul, iar despre ritmul ei ne vorbeşte tainic, astăzi, căderea fulgilor de nea. Poate de aceea zăpada ne oboseşte astăzi, mai mult decât oboseala din noi, pentru că se inserează împotriva ritmului galopant al vieţii noastre, indicându-ni-l pe cel adevărat, pe care din păcate l-am pierdut.