Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Viaţa la plic instant
„Trăieşte-ţi clipa“ e un îndemn care mereu mi-a dat fiori reci pe şira spinării. Gândul mă ducea invariabil la imaginea unui condamnat la moarte, lipit de zidul execuţiei şi întrebat care-i este ultima dorinţă. Bănuiesc că nu există clipă mai intens trăită decât cea premergătoare tragerii heblului la scaunul electric. Acest „Carpe diem“ îmi sugera o precipitare sumbră şi perfect inutilă. Cu cât trăieşti mai intens fiecare clipă, cu atât eşti mai distras de la imaginea spectacolului vieţii. Un pahar de vin dat peste cap, de duşcă, n-are nici un chichirez. Băut în tihnă, capătă savoarea care-l face miraculos. Într-o piaţă imaginară a maximelor latineşti, „Carpe diem“ e concurentul lui „Festina lente“, la fel cum un fast-food tânjeşte după clientela unui restaurant de lux. McDonaldâs îţi oferă un sandwich la botul calului, dar îl ciuruieşte pe pianistul din colţul barului. Fanii lui „Carpe diem“ sunt cei care au comprimat viaţa între două felii de hamburger. Sunt inventatorii plicurilor de cafea „instant“, ai lozurilor „instant“, ai mesajelor „instant“. Din păcate, grăbirea nefirească a lucrurilor a ieşit din zona intereselor comerciale mărunte, intrând în spaţii pe care le-am fi crezut pe veci sortite înţelepciunii şi bunei chibzuinţe. De pildă, obsesia de a „reuşi în viaţă“ a devenit un deziderat cu un termen de realizare musai foarte apropiat. În goana după atingerea gloriei precoce, se sar etape, se eludează trăiri, se basculează un întreg ansamblu de repere morale. Tânărul aspirant către succesul obţinut în regim de maximă urgenţă ţâşneşte pe uşă dimineaţa, fără a mai pierde timp preţios spunând „Sărut mâna, mamă!“. Prietenilor aflaţi în afara sferei de influenţa a „ofiice-ului“ le rezervă un timp minim de conversaţie. „Sunt la job, hai spune repede ce vrei!“, îi expediază tranşant tânărul businessman pe toţi cei care îi încetinesc ascensiunea către „targetul“ profesional. Pedala de acceleraţie este apăsată până la podea atunci când vine vorba de tandreţuri romantice. De exemplu, există telefoane mobile care au în memorie mesaje concepute direct din fabricaţie, pe care le poţi folosi fără să mai pierzi timpul compunându-le ad-hoc. Printre cele de genul „Sunt în şedinţă, vă sun mai târziu“ sau „Sunt ocupat, reveniţi peste o oră“, apare şi unul de o artificialitate crasă: „Şi eu te iubesc“. Până şi răspunsul la declaraţiile de dragoste a fost standardizat şi redus la nivelul unui serviciu rapid, practic, eficient, care să nu-ţi mai dea bătăile de cap ale compunerii unei misive de dragoste. Din tot acest amalgam de stări şi manifestări în pripă nu se poate naşte decât o pseudocivilizaţie a exprimărilor verbale păsăreşti, a sentimentelor eliptice, a sfertodocţilor şi a superficialităţii ridicate la rang de conduită „trendy“. Pentru toţi cei obsedaţi de risipirea timpului, le voi spune cum vedea celebrul arhitect Vitruvius chipul eternităţii: „Închipuiţi-vă un cub de granit cu latura de 1 kilometru. La fiecare 1.000 de ani, vine o pasăre, se aşează pe acel cub, îl ciupeşte o dată, apoi zboară. Ei bine, atunci când acest cub se va preface în praf şi pulbere, se poate spune că a trecut o clipă din eternitate“. Să ne aşezăm, deci, tacticoşi, pe marginea acestui cub temporal şi să aşteptăm răbdători apariţia păsării-ceasornic, savurându-ne astfel clipa de eternitate.