Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Viaţă, nu standarde
Obosim. Ducem o viaţă din ce în ce mai chinuită. Suntem stresaţi, agitaţi, nervoşi, neliniştiţi, într-o permanentă forfotă. La orice pas suntem invitaţi să avem..., să dăm..., să luăm..., să simţim... etc. În definitiv, să fim altceva decât ceea ce suntem, din pricina întregii game de verbe ale datoriei, faţă de noi şi faţă de alţii, care ni se impun drept standarde în viaţă. Astfel, trăim prinşi în permanenţă între formele verbale ale conjunctivului: „să“, din cauza optativului: „aş“, iar cercul lor vicios nu ne dă răgaz pentru nici o altă formă verbală pasivă sau activă, care să ne mulţumească şi să ne odihnească fiinţa.
Şi, ceea ce este şi mai grav, nici măcar nu ne mai punem întrebarea: de unde toate acestea? Le acceptăm ca normalitate, chiar dacă prin ele ni se fură tot mai mult firescul, conducându-ne existenţa tot mai în afara propriei noastre vieţi. Şi totuşi, îndrăznim să răspundem neinterogaţi: cred că toate standardele de viaţă ne secătuiesc de propria viaţă!
De la naştere la moarte, viaţa de zi cu zi ni s-a umplut de standarde. Suntem invitaţi, ba chiar agasaţi să trăim după toată gama de standarde care ne dublează viaţa negativ. Astfel, potrivit standardelor trebuie: să ne concepem, să ne asistăm viaţa embrionară, să ne naştem, să ne vaccinăm, să ne jucăm, să ne hrănim, să ne îmbrăcăm, să (ne) spălăm, să studiem, să muncim, să ne îndrăgostim, şi chiar să ne rugăm, să visăm, să sperăm, să murim etc. Toate se vor făcute după standarde. În afara acestora suntem catalogaţi ca fiind în afara normalităţii, fapt grav atenţionat de opinia publică, paznicul neadormit al standardizării vieţii.
Fără pretenţia de a inventaria toate ramificaţiile standardelor, dorim să le reclamăm prezenţa inoportună pe trunchiul firesc al vieţii umane. Ele au ajuns să ne dirijeze ţelurile şi speranţele, precum şi dezamăgirile sau neîmplinirile. Şi n-ar fi atât de mare pericolul dacă doar forţa lor exterioară ne-ar presa existenţa, şi aşa destul de chinuită. Însă, nocivitatea lor este cu atât mai apăsătoare cu cât, prin acordul nostru, ele devin o a doua natură a omului. Aşa ne trezim că executăm instinctiv orice standard de viaţă cu iluzia că ele ne autentifică statutul de persoane umane. Nu observăm că de fapt orice bifare a lor ne deposedează de viul şi firescul nostru. Reclamă aceasta stilul cosmopolit de viaţă preferat şi dezvoltat agresiv plecând de la propriile noastre dorinţe.
Atât de mult s-au înmulţit standardele, încât uităm să mai trăim şi să ne mai bucurăm de viaţă. Ne ghidăm după standarde în ideea că vom fi fericiţi, că vom scăpa de neîmpliniri, de dezamăgiri, de stres, de fel de fel de panici, dar de fapt standardizarea vieţii este cea mai nefericită cale de a trăi. Standardele fură tot ce-i mai frumos, mai sănătos şi mai de dorit în viaţă. Ele ne sustrag esenţa vieţii care constă în libertatea asumată de a fi ceea ce suntem, iar nu ceea ce vor alţii să fim.
De fapt, scopul tuturor standardelor, explicit sau implicit, este acela de a ne dubla descurajator libertatea. Suntem creaţi fiinţe libere şi creative. Acestea sunt cele mai distinctive calităţi care ne justifică existenţa în chip personal în univers. Timpul şi spaţiul ne sunt date ca măsuri şi intervale obiective pe care trebuie să le transcendem continuu prin asumarea lor liberă şi creatoare. Avem în acest univers sensibil vocaţia de a modela, de a croşeta fiecare clipă a timpului ce îl trăim şi fiecare loc din spaţiul pe care-l locuim sau îl străbatem. Dimpotrivă, sterpiciunea, uscăciunea şi delăsarea intervin în viaţa omului atunci când ne îngheaţă putere creatoare. Atunci când stagnăm în proiecte. Atunci când ne vindem libertatea creatoare pe comoditatea şi letargia oferite de standardele cotidiene.
Bineînţeles că avem nevoie de repere, de jaloane diriguitoare, de vectori înspre lumină, dar nu-i cazul să rămânem blocaţi în limitele lor şi astfel, să ratăm destinaţia. Şi mai ales atunci când reperele se standardizează nu-i nicidecum de dorit să schimbăm libertatea creatoare pe rigiditatea acestor scheme de viaţă.
Peste toate, mai bine un strop de viaţă în libertate creatoare decât ani mulţi în stresul devorator al standardelor. Aşa că: spor la viaţă!