În trecut, sprintul și maratonul erau două probe atletice diametral opuse. Sprinterii trebuiau să obțină cel mai bun timp pe distanțe scurte, turând la maximum capacitatea propriului organism pentru a atinge o vi
15 Noi, 2024
Viaţă şi cerneală
„O vară foarte instabilă” e un film pe care regizoarea Anca Damian îl prezintă sub forma unor experienţe de viaţă care dezvoltă, sub aspectul colajelor suprapuse, o obsesie privind stabilitatea unei legături între doi parteneri. Daniel (Jamie Sives) e un scoţian stabilit la Bucureşti care are o relaţie liniştită cu Irina (Diana Cavallioti). El e jurnalist iar ea este arhitectă şi petrec împreună clipe de o (aproape) solemnă căsnicie. Cam plictisitor, după cum avem să înţelegem mai târziu, din replicile pe care fosta prietenă a lui Daniel, Maria (Ana Ularu), ţine să le spună în faţa reportofonului şi a unui scenarist dornic să aşeze povestea lor pe hârtie.
Maria îl prezintă pe Daniel ca pe un bărbat nestatornic şi acesta pare să fi fost şi motivul despărţirii lor, dar nu înţelege să renunţe definitiv la el şi îl transformă în personaj. Scenaristul căruia Maria îi spune povestea construieşte pas cu pas următoarea evoluţie a poveştii şi a personajelor care intră pe rând în scenă fără să dea impresia că el controlează de fapt acest acest parcurs (în bunul spirit al lui Pirandello).
Maria îi trimite fostului prieten o înregistrare cu o poveste în care personajul era chiar el. Daniel pare să respingă ideea prostească, dar, treptat, ascultînd replicile care îi aparţin, recunoscându-se în personaj, începe să fie prins din ce în ce mai mult în poveste şi de aici începe şi obsesia lui pentru Maria şi implicit recunoaşterea faptului că îi este imposibil să se desprindă de trecut.
Filmul valorifică această nesiguranţă a individului de a se aşeza temeinic pe un loc şi de a rămâne acolo. Nu gustul pentru aventură conduce fluctuaţiile personajelor, ci o obsesivă teamă că lucrul care era cu adevărat important pentru ei l-au ratat. Relaţiile între parteneri se modifică astfel până la dizolvare. Singurele repere fixe sunt pentru ei chiar obiectele: lucruri fără suflu, nu se supun atracţiei pe care evenimentele o exercită asupra noastră. De pildă, scenaristul principal se fixează la maşina de scris, foi de hârtie, reportofon. Fiecare colaj de obiecte e suprapus individului ca o legătură indestructibilă.
Norii de furtună, ploaia în rafale sau vremea senină ca Irina imprimă personajelor stări pentru desfăşurarea lor. Personaje în povestea scenaristului încearcă să-şi controleze fără succes destinele şi Daniel devine la rîndul său scriitor în povestea vieţii sale. „Scrisul e terapeutic”, îi spune el scenaristului Alex care zâmbeşte amar. „Tu ai făcut asta”, îi reproşează Maria scenaristului ruperea legăturii ei cu Daniel. Iubirea, care nu mai e un panaceu , se împarte diferenţiat, pusă cu mîna.
Cred că Anca Ularu, o actriţă foarte expresivă, a jucat acest rol ca şi cum ar fi fost pusă să interpreteze o partitură. Subtilităţile atmosferei şi tonului afişat fac din ea personajul cel mai pregnant al filmului şi se încadrează perfect în viziunea nonconformistă despre film pe care o are regizoarea. Irina e incoloră ca lumina zilei de vară şi ea este poate imaginea despre stabilitate. O ea care nu epatează prin ceva, ci îşi trăieşte viaţa fără dileme şi întrebări existenţiale, fără obsesii care să-i zdruncine efectiv viaţa. Daniel se trezeşte ca dintr-un coşmar în braţele ei, dar asta înseamnă că a ajuns la mult-dorita armonie? Doar scenaristul mai poate să spună când a pus capăt poveştii şi dacă mai poate îmblânzi atât de uşor sufletele damnate.
.jpg)
