Statutul de „influencer“ sau „director de opinie“ cum se numea pe vremea mea (ce vremuri, dom’ le!) atrage tot mai mulți tineri în vâltoarea lui. Dar este oare aceasta o meserie sau un hobby? Este o
Viaţa şi puterea noastră stau în unire
Patria este sanctuarul naţional al prezenţei noastre neîntrerupte pe aceste plaiuri care sunt ale noastre din veci şi pentru de-a pururi. Dacă alte „neamuri“ au venit şi s-au sălăşluit în acest spaţiu, în curs de secole, noi n-am venit: suntem de-aici! Patria este o fiinţă vie, care are o istorie desfăşurată pe pământul străbun. Sufletul acesteia este poporul căruia îi aparţinem şi care are certitudinea dăinuirii noastre neclintite la această răscruce de lumi. „Toţi românii dintr-o fântână au izvorât şi cură“, spunea Constantin Cantacuzino. Noi ne-am simţit una în toate, şi legături neîntrerupte ne-au ţinut în această unitate de conştiinţă românească.
Întreaga noastră istorie este străbătută ca un fir roşu de două caracteristici principale: continuitatea de vieţuire pe teritoriul fostei Dacii şi unitatea de limbă, cultură, tradiţii şi credinţă. Deşi despărţite veacuri în şir prin hotare politice nefireşti, cele trei ţări româneşti medievale au rămas într-o strânsă comuniune etnică şi bisericească. Carpaţii n-au fost niciodată zid despărţitor între fraţi, ci, precum spunea Octavian Goga, ei au fost „coloana vertebrală“ a pământului românesc. Cele trei provincii, la care se adaugă şi Dobrogea, au fost unite printr-un şir nesfârşit de relaţii economice, politice, culturale şi mai ales bisericeşti.
Datorită acestor legături frăţeşti, prima unire românească înfăptuită de Mihai Viteazul apare ca un act întru totul firesc. Unind, la 1600, pentru scurtă durată, pe români sub un singur sceptru, marele voievod se intitula „din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei“. Unirea realizată de el a străbătut cugetele tuturor românilor, veacuri de-a rândul, întărind conştiinţa originii comune. De acum înainte, conştiinţa unităţii apare ca o adevărată doctrină politică în scrierile marilor cronicari şi istorici precum: Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, episcopul Chesarie al Râmnicului şi atâţia alţii.
De pildă, Dimitrie Cantemir, învăţatul domn moldovean, în Hronicul său, scria, printre altele, că românii care au fost „din descălecatul de la Traian, de-atunci într-însa (în Dacia) aşezându-să, într-aceeaşi şi până acum necontenit lăcuiesc“. Iar dacă vrem să cităm un teolog care a ridicat această problemă, gândul ni se îndreaptă spre vrednicul mitropolit Varlaam al Moldovei, care a dat la lumină Cazania sa în anul 1643, tipărită, precum el însuşi spune în a ei Prefaţă, pentru „toată seminţia românească“. Prin osârdia sfântului mitropolit Simion Ştefan al Bălgradului a apărut, la Alba Iulia, în 1648, Noul Testament, în a cărui Predoslovie se pune problema unităţii limbii şi a poporului român.
Sosise timpul să se alcătuiască „o singură domnie“
Circulaţia cărţilor bisericeşti dintr-o parte în cealaltă a Carpaţilor, precum şi circulaţia dascălilor, a zugravilor de biserici, a călugărilor, preoţilor şi ierarhilor au contribuit, în egală măsură, la întărirea conştiinţei unităţii de neam. Mişcările demografice interromâneşti, foarte puternice, mai ales în veacul al XVIII-lea, când asuprirea naţională şi confesională a atins punctul maxim, au fost un alt factor care a contribuit la întărirea acestei conştiinţe.
În această epocă, s-a ajuns la înlocuirea termenilor de moldovean, muntean, ardelean cu acela de român, la prefacerea treptată a termenilor de neam în naţiune şi a celor de Moldova şi Ţara Românească în cuvântul comun România. De aceea, Ion Budai Deleanu scria că „neamul românesc face în Dacia o naţiune de frunte“, fiind convins că a sosit timpul să se alcătuiască „o singură domnie“ sub numele „România“.
Lupta întruchipată de Tudor Vladimirescu, care dorea „slobozenie din afară şi dinlăuntru“, a fost continuată în 1848, când revoluţionarii români de pretutindeni aveau doruri identice de „unire a întregului neam românesc“ într-o „Românie independentă“. Cei aproximativ 40.000 de participanţi la Marea Adunare de la Blaj se exprimau deschis: „Noi vrem să ne unim cu ţara“, această dorinţă devenind o necesitate istorică pentru destinul poporului român.
Marile idealuri proclamate de revoluţie au intrat de atunci şi mai mult în conştiinţa mulţimilor. La 24 ianuarie 1859 s-a făcut un prim pas spre realizarea unităţii de stat, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, care a dus la constituirea statului independent România. De acum, calea spre împlinirile ulterioare ale istoriei naţionale era deschisă viguros şi spectaculos. Din acest moment, privirile tuturor românilor din teritoriile aflate sub dominaţia străină se îndreaptă cu încredere spre România, cu speranţa realizării unităţii statale şi politice depline.
„Existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă“
Această dorinţă de unitate statală a românilor a fost dovedită şi mai convingător în 1877, prin proclamarea independenţei de stat a României, consfinţită prin sacrificiile materiale ale românilor de pretutindeni şi prin jertfele de sânge ale ostaşilor români. Cunoscutul „Memorandum“, înaintat de românii transilvăneni Curţii din Viena în 1892, a dezvăluit opiniei publice europene modul de oprimare a românilor. El a constituit un nou prilej de manifestare a solidarităţii româneşti bazată pe convingerea că „existenţa unui popor nu se discută, ci se afirmă“, aşa cum spunea memorandistul Ioan Raţiu.
În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial nu cu gândul de a cuceri teritorii străine, ci din dorinţa de întregire naţională şi statală. Aspiraţiile poporului spre unitate au fost exprimate în declaraţiile politice ale vremii, în presă şi în manifestaţii publice. La 18 octombrie 1918, un român citea în Parlamentul din Budapesta celebra declaraţie de autodeterminare, o adevărată decizie prin care naţiunea română îşi asuma dreptul de a-şi hotărî singură soarta. Timp de câteva săptămâni, Consiliul naţional a exercitat guvernarea asupra teritoriilor transilvănene locuite de români. În acelaşi timp, naţiunea română şi-a constituit propriile ei organe politico-administrative - consiliile naţionale locale.
Data de 1 decembrie 1918 a fost ziua de încheiere a unui proces îndelung dorit, a unor lupte îndelung purtate, a unor voinţe hotărât exprimate, izvorâte din aceeaşi inimă ce fusese până atunci împărţită. Această inimă românească s-a tot adunat şi a mers spre ţintă, până când, odată cu miile de transilvăneni înarmaţi cu „credenţionale“ de la toţi vecinii, a ajuns, la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Ce dreptate avusese la 1542 cardinalul Georg Martinuzzi, când îi scria episcopului de Callosa dâen Sarriŕ, Spania: „Din vechime se frământă transilvănenii cu gândul să se desfacă de acest regat al Ungariei şi să trăiască după exemplul Moldovei şi Munteniei, şi nu vor întârzia să facă pasul acesta“! Iată că, la „plinirea vremii“, l-au făcut cu demnitate şi eroism.
Unitatea naţională - farul călăuzitor al neamului nostru
În această zi memorabilă, cei 1.228 de delegaţi oficiali au decretat solemn unirea românilor din Transilvania şi Banat cu România. Cei peste 100.000 de participanţi, adunaţi pe câmpul lui Horea, au aprobat, în urale nesfârşite, ca într-un adevărat plebiscit popular, istorica hotărâre adoptată atunci. La Alba Iulia s-a desăvârşit procesul regrupării într-o singură unitate, într-o singură fiinţă a românilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic, spaţiu din vremuri imemorabile al nostru, al celor născuţi în el. Visul de aur al românilor era săvârşit astfel prin lupta eroică a maselor largi populare.
„Unitatea României - precum arată Ioan Lupaş - nu este nici opera unui om, nici a unei provincii, nici a unei generaţii. Ea este rezultatul luptelor susţinute vreme de veacuri de cei mai buni fii ai poporului român. Unitatea noastră naţională a fost cimentată nu numai prin sângele soldaţilor noştri, ci şi prin jertfele gânditorilor şi scriitorilor care, mai ales din secolul al XV-lea încoace, au îndurat, pentru ideile lor, temniţa şi exilul. Ei au fost promotorii mişcărilor şi luptelor care au dus întru sfârşit la această unitate atât de mult visată“. Într-adevăr, idealul unităţii naţionale a fost, de-a lungul veacurilor, farul călăuzitor al neamului nostru.
Acum, la împlinirea a 95 de ani de la Marea Unire, ne plecăm frunţile în faţa memoriei celor care au clădit gândul şi fapta unirii, aducându-le prinosul nostru postum de recunoştinţă şi veneraţie. Ca urmaşi ai marilor făuritori de ţară, noi trebuie să le urmăm exemplul luminos, iubind acest pământ izbăvit, cântându-i farmecul şi valorificându-i avuţiile prin muncă înfrăţită. Având convingerea că viaţa şi puterea noastră stau în unire, putem fi contemporani cu cei care au realizat acest act epocal din istoria Patriei. Astfel, cu fiecare prilej, ca şi la acest popas aniversar, ne mărturisim voinţa neşovăielnică de a fi mereu una, nelăsându-ne dezbinaţi de nimeni şi nimic, niciodată.