Viciu contra viciu?

Discutabil e modul în care a fost croit mesajul campaniei, pe schema „cui pe cui se scoate“

Protagonista unei emisiuni „de familie“, difuzată la o televiziune comercială, în fiecare duminică, la o oră cu audienţă generală, s-a implicat de curând într-o campanie antifumat, desfăşurată de Ministerul Sănătăţii.

Faptul că o persoană publică îşi pune la bătaie capitalul de imagine în favoarea unei cauze nobile este, fără nici o îndoială, un lucru lăudabil. Discutabil e substratul psihologic şi moral pe care s-a croit mesajul campaniei, ce miroase a ceva de genul „cui pe cui se scoate“.

Judecând după reacţiile cititorilor publicaţiilor online, care au scris pe acest subiect, prea puţini sunt cei care cred că fumătorii se vor lăsa sensibilizaţi de un afiş în care un semi-nud (chiar dacă aparţine unei persoane destul de cunoscute la noi în ţară) încearcă să trezească energii motivaţionale nebănuite, printr-o întrebare erotic-provocatoare: „Fumatul chiar este singura ta placere?“.

Nu mai spun nimic de faptul că respectivul afiş va fi văzut nu numai de adulţii fumători, ci şi de puştanii care află de existenţa şi a altor „plăceri“, şi mai rafinate, faţă de stresantul „sport“ al trasului din chiştoc pe după blocuri ori în toaleta şcolii. Nu mai spun de copiii care vor vedea respectivele imagini (pe b-dul Magheru din Bucureşti este expus un afiş de proporţii uriaşe) şi, în acest fel, vor intra în contact, într-un mod brutal şi total inadecvat, cu probleme cu care se confruntă adulţii.

„Drumul către iad este pavat cu intenţii bune“, spunea Dante Aligheri, iar ceva mai recent, Max Weber vorbea despre etica intenţiei şi etica consecinţei, demonstrând că mulţi sunt bineintenţionaţi, dar puţini gândesc operativ, realist şi eficient mecanismele de aplicare ale bunelor intenţii.

Campaniile de tot felul nu mai sunt o noutate pentru nimeni. Campaniile antifumat fac deja carieră de zeci de ani, tendinţă sprijinită de la început, foarte puternic, de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, iar mai nou de legislaţiile ţărilor UE, care au impus restricţii ferme privitor la fumat.

Avalanşa de campanii, instrumentate de state, fundaţii, firme comerciale etc., ce se întreţes haotic, a depreciat puternic această modalitate de educare, de informare a populaţiei. Poate de aici şi tentaţia de a forţa uneori limitele, de a trezi interesul chiar şi prin mesaje la limita scandalosului. Numai că atenţia trezită brutal nu garantează deloc înţelegerea adecvată a mesajului.

Deşi campaniile antifumat au devenit şi la noi o obişnuinţă în ultimii ani, nimeni nu are experienţa Bisericii în vindecarea acestei patimi şi, personal, sunt convins că foarte mulţi dintre cei care se lasă de fumat de bunăvoie, şi nu din presante motive medicale, o fac fie la îndemnul unui duhovnic, fie pentru că mama şi bunica le reaminteşte mereu că e păcat.

În ce priveşte succesul campaniei în discuţie, mă declar fără rezerve sceptic. Argumentul cum că mai există şi alte plăceri în afară de fumat sună ieftin, neconvingător şi chiar vulgar. Aşa încât, mi se pare de mii de ori mai eficient şi realist, chiar şi astăzi, argumentul duhovnicilor noştri din secolul al XIX-lea, care le spuneau fumătorilor din acele vremuri că Dumnezeu l-ar fi „dotat“ pe om cu un coş de evacuare în creştetul capului, dacă fumatul ar fi fost o necesitate.