Video-fata de la ţară

La sfârşitul anilor '90, politologul italian Giovanni Sartori scria despre "imbecilizare prin televiziune" şi "postgândire" o lucrare, tradusă şi la noi după 2000: "Homo videns". E o cheie de înţelegere a fenomenului comunicării vizuale prin mass-media, utilă şi în abordarea critică a conţinuturilor de tot felul ce sunt deversate prin micul ecran nu doar în casele, ci şi în sufletele oamenilor, în epoca pe care o trăim.

Un canal TV ce-şi asumă funcţia de entertainment propune, pe lângă programe mai inspirate, ce-şi găsesc justificarea în a amenda promovarea nonvalorilor, şi o emisiune lipsită de orice har: "Miss fata de la ţară". Nu ne împiedicăm aici de barbarismul expresiei. Fiecare cu logica lui. În fond, bine că există telecomanda... totuşi, nu putem trece indiferenţi pe lângă ceea ce pare o încercare, poate insuficient conştientizată, de a distruge tot ce a mai rămas curat prin ţara asta...

Când vorbeşti despre omul "de la ţară", chiar dacă eşti expus primejdiei de a gândi în clişee, îţi aminteşti de bunici cu caractere viguroase, de un anume respect pentru natură, de sănătatea actelor simple ale vieţii, de firescul ceremoniilor dedicate consacrării trecerilor dintr-o etapă în alta a dezvoltării, de aerul curat, dar şi de mintea limpede şi judecata clară. Ei bine, se pare că a venit timpul, încearcă unii entertaineri să ne convingă, ca omul "de la ţară" să fie o maimuţă. Adică să se maimuţărească de-a omul "de la oraş". Şi cu ce se poate începe?

Cu "fata de la ţară", de pildă.

Un gest emoţionant - un promoter al concursului "de miss" (alt barbarism de expresie) e întâmpinat cu refuz de o tânără care, în locul oricărui argument verbal, îşi explică alegerea de a nu participa la o astfel de competiţie printr-un gest simplu: îi arată selecţionerului de concurente degetul cu verigheta... Ce are una cu alta, ne-am putea întreba, dacă ne-am preface că nu intuim legătura între o competiţie ce se aseamănă cu un târg de sclave (e drept, sclavia pe plantaţia pseudovedetismului nu e de nasul oricui, dar tot sclavie rămâne) şi respectarea status-rolului social al cărui semn exterior e bijuteria în discuţie. Gestul, chiar în varianta că ar fi prevăzut de regie (lipsesc însă temeiurile să bănuim asta), îl putem găsi salutar, dacă îl raportăm la bucuria altor tinere - exaltare fie naivă, fie doar penibilă - de a se vedea "la televizor", şi nu oricum, ci în compania unor personaje pe care, aţi ghicit, tot "de la televizor" le cunosc. O umbră de inocenţă compensează tragismul unei evaluări rapide a avantajelor pe care o astfel de expunere le are, în ochii unei concurente: am avut posibilitatea să cunosc personal vedeta cutare, declară tânăra, emoţionată, şi noi nu ştim ce va să însemne exact asta, de aceea binecuvântăm formele neclare şi nu ne încăpăţânăm să dezambiguizăm...

Revoltător în emisiunea respectivă este să vezi cum munca pământului poate fi privită cu condescendenţă de un outsider, de parcă ar fi o scădere, şi nu un plus al fiinţei. Revoltător mai e să sesizezi cât de uşor poţi seduce un tânăr, un adolescent, strecurându-i sub nas promisiunea stării privilegiate de a se simţi buricul pământului.

Dar strigător la cer e să aduci la sat zoaiele oraşului, adică tot ce are urbanul mai infect şi mai defect, şi să le poleieşti în cuvinte goale, să le pui straie colorate, care să ia ochii şi să facă din alb negru şi din negru alb.

Concurentele surâzătoare nici nu ştiu cât de aproape sunt de mentalitatea acelor băştinaşi de prin povestiri exotice, băştinaşi care vin în întâmpinarea celor din altă lume cu braţele pline de diamante, mărgăritare, nestemate, şi pleacă primind în schimb - de la binevoitorii, nu-i aşa, mult superiori, fiindcă vin din lumea civilizată - sârme, tinichele, plasticuri.

Să faci rating prin imbecilizare nu mai înseamnă, în atare context, doar să-ţi urmăreşti interesele de televiziune comercială.