Viitorul vine mai devreme

Comisia prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniul sănătăţii publice a făcut public proiectul său de reformă a sistemului sanitar. Spitalele publice se vor transforma în fundaţii private, vor fi introduse asigurările complementare voluntare de sănătate, după modelul RCA şi CASCO. Asiguraţii din sistemul obligatoriu de asigurări vor primi doar serviciile din pachetul de bază, orice servicii suplimentare vor fi acoperite de poliţe private de sănătate. Va fi introdusă administrarea privată concurenţială fondurilor asigurărilor obligatorii de sănătate, casele judeţene se vor desfiinţa şi în locul lor vor apărea marile firme de asigurări medicale care vor gestiona şi probabil colecta fondurile sistemului obligatoriu de sănătate, la pachet cu propriile pachete de asigurări pentru servicii medicale opţionale neacoperite de pachetul de bază.

Aşa cum anticipam acum două săptămâni, statul român este în faliment şi vrea să scape de serviciile sale sociale cât mai repede. De altfel, motivaţia este transparentă şi a fost recunoscută de însuşi preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Lucian Duţă, cheltuielile cu sistemul sanitar sunt 5 miliarde de euro, încasările sunt 4 miliarde. Diferenţa de un miliard de euro, care acum este suportată de la bugetul de stat, va fi în totalitate externalizată către operatori privaţi de asigurări de sănătate.

Dacă vom cupla acest proiect cu o declaraţie a preşedintelui României privind necesitatea înfiinţării Statelor Unite ale Europei şi inevitabilul transfer de suveranitate care va urma, nu putem trage decât o concluzie. Că zilele statului naţional român, aşa cum a fost el conceput acum 150 de ani, sunt numărate, că există un proces aparent ireversibil, care va duce la un nou tip de asociere statală, diferită de modelul statului naţional independent. În această construcţie multistatală, serviciile sociale vor fi controlate de actori privaţi, care nu vor putea extinde baza de beneficiari dincolo de limitele profitabilităţii afacerilor proprii.

Odată intraţi în logica profitului, furnizorii de servicii sociale vor lăsa inevitabil pe dinafară toate categoriile sociale aflate în dificultate economică. Sau, mai periculos poate, nu vor oferi serviciile lor decât celor care le împărtăşesc ideologia sau credinţa, exercitând o presiune subtilă, dar eficientă pentru modificarea credinţelor şi adeziunilor ideologice, politice şi, de ce nu, spirituale. Barierele pe care statul le ridica prin legislaţie împotriva acestui tip de segregare nu vor mai fi eficiente de vreme ce statul nu va mai furniza el însuşi aceste servicii ca o alternativă neutră.

Această situaţie va fi provocarea cea mai importantă pe care o va avea de înfruntat Biserica pe termen mediu şi lung. Odată deschisă această piaţă a serviciilor sociale, medicale şi educaţionale, doar instituţiile care vor putea oferi o gamă amplă de servicii vor mai putea supravieţui, şi ar fi păcat ca Biserica Ortodoxă, cu experienţa ei milenară în acest domeniu, să nu profite de această oportunitate istorică de a redeveni principalul ax de referinţă al comunităţii atât din punct de vedere spiritual, cât şi din punct de vedere social.