„Vino, fiică, spre Cel ce mi te-a dăruit”

Dreptul Ioachim și preaînțeleapta Ana - așa-i numește acatistul pe părinții Fecioarei Maria - alcătuiau ceea ce pe drept s-ar putea considera paradigma definitorie a unei familii creștine avant la lettre, împodobită cu marile virtuți: o viață curată, credință nestrămutată și dragoste de oameni. Aflați la amurgul vieții, aveau un singur mare prilej de întristare: golul din casa lor, și mai ales din suflete, nu fusese umplut și luminat de zâmbetele și glasurile pruncilor. Dar viețuirea curată și credința nestrămutată în mila lui Dumnezeu i-au făcut să nu deznădăjduiască.

Dreptul Ioachim era originar din Naza­retul Galileei, iar preaînțeleapta Ana, din Betleemul Iudeei. Arborele genealogic îi arată descendenți din însuși regele David. Petrecând îndelung în post aspru și rugăciune, cei doi soți au primit, cum ne spune acatistul închinat lor, semn de mare milostivire de la Tatăl ceresc, prin îngerul Domnului, care a fost trimis să spună vestire de bucurie dreptului Ioachim, zicând: „Ioachime, Ioachime, auzitu-s-a rugăciunea ta; și iată femeia ta va naște o fiică, de care cerul și pământul se va bucura”. Și de asemeni: „A fost trimis de la Dumnezeu arhanghelul cel mai întâistătător să vestească bucurie dreptei și sfintei Ana, zicând: Ana, Ana, s-a auzit rugăciunea ta; și iată vei naște pe Năs­cătoarea de Dumnezeu, Maria, prin care lumea se va mântui”. Rugăciunea Sfintei Ana, din același acatist, o vădește într-adevăr preaînțeleaptă, căci, înțelegând și cutremurându-se de măreția minunii și a darului pe care i le cereau lui Dumnezeu, nu întârzie să includă în rugăciunea fierbinte și un sublim legământ: „Doamne al puterilor, Cel ce știi ocara nerodirii, dezleagă sterpiciunea, căci roada pântecului meu în dar o aduc Ție, lăudându-Te”.

Ana a născut o fetiță, pe care au botezat-o Maria. O Evanghelie apocrifă, presupusă a fi a Sfântului Iacob, relatează: „Astfel, se spune că atunci... când copila a împlinit doi ani, Ioachim a zis Anei: Haide s-o ducem la templul Domnului, să ne îndeplinim legământul... ca nu cumva să Se mânie pe noi și să nu mai primească prinosul nostru. Dar Ana răspunde: Să așteptăm până la al treilea an”. A cedat, am spune, unui moment de slăbiciune omenească. Dacă ne gândim bine, oare așa trebuie numit cel mai sfânt sentiment hărăzit de Dumnezeu omului - iubirea mamei pentru minunea pe care a purtat-o nouă luni în pântece? Să fie, oare, dovadă de slăbiciune puterea de sacrificiu a unei mame pentru copilul ei? A cerut doar o păsuire... de un an. Justificarea e și mai impresionantă: „Ca nu cumva să nu-și mai cunoască tatăl și mama!”. Se știe că tocmai de la această vârstă fragedă - 3-4 ani - copilului i se întipăresc în minte și în suflet primele amintiri. Dar inima de mamă, omenească, purta povara luptei între dragostea pentru ființa atât de mult dorită și datoria sfântă de a împlini legământul făcut Celui ce i-o dăruise. A biruit, desigur, aceasta din urmă.

Când Maria a împlinit 3 ani, părinții s-au hotărât s-o ducă și s-o încredințeze preoților, spre a fi crescută în templul Domnului. Tradiția spune că o vizitau în fiecare an, doar în aceeași zi, mama ducându-i în dar câte un veșmânt, pe care îl lucra cu migală tot anul. În nopțile de veghe și rugăciune, la lumina candelei, Sfânta Ana își va fi țesut în acest veșmânt lacrimile și dorul după aceea care avea să devină Maica Luminii. A doua zi, în zori, cei trei vor fi pornit către templu, ținând fiecare, în mâinile lor bătrâne, mânuța Mariei. La poalele treptelor înalte, care duc spre intrarea în Sfânta Sfintelor, unde nu intră decât arhiereul o dată pe an, se opresc. Datina vremii și a locului cerea să se aducă un animal pentru jertfă. Se spune că, neavând ce aduce, au oferit o pereche de turturele. Momentele desfășurării acestui eveniment se găsesc sugerate în mărturii ale unor Sfinți Părinți. Sfântul Gherman (749), Patriarhul Ierusalimului, sugerează cuvintele dreptei Ana: „Făgăduințele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare, cu făclii și am chemat preoți și pe rudeniile mele, zicând tuturor: Bucurați-vă împreună cu mine toți, că m-am arătat astăzi și maică, și înainte povățuitoare, dând pe fiica mea nu împăratului celui pământesc, ci lui Dumnezeu - Împăratul ceresc”.

Calea de la Nazaret spre Ierusalim a durat trei zile. Ajungând acolo, s-au îndreptat spre templu. Sfântul Tarasie, Arhiepiscopul Constantinopolului (730-806), închipuie măiestrit cele petrecute: „Cete de fecioare, cu lumânări aprinse, mergeau înaintea Fecioarei Maria. Iar sfinții ei părinți, luând de mâini pe fiica lor, cea dăruită de Dumnezeu, cu blândețe și cu cinste o duceau între dânșii. Toată mulțimea urma cu veselie, ținând în mâini făclii și înconjurând-o pe Preasfânta Fecioară, ca stelele pe luna cea luminoasă”.

Ajungând la templu, Fecioara Maria e primită de arhiereul Zaharia. După cuvântul Sfântului Teofilact, au ieșit preoții întru întâmpinarea Fecioarei Maria, a preaslăvitei fiice a lui Dumnezeu, care urma să fie Maica Arhiereului cel Mare. Pe aceasta aducând-o Sfânta Ana la ușile bisericii, precum sugerează Sfântul Tarasie, zicea așa: „Vino, fiică, spre Cel ce mi te-a dăruit! Vino, chivot al sfințeniei, către mult înduratul Stăpân! Vino, ușa vieții, către Milostivul dătător! Vino, chivotul Cuvântului, către lăcașul Domnului, intră în biserica Domnului, bucuria și veselia lumii”. Iar către Zaharia - arhiereu și rudenie a lor - a zis Ioachim, ca și către un proroc: „Primește, Zaharia, pe cortul cel curat; primește, preotule, sicriul cel fără de prihană; primește, prorocule, cădelnița și cărbunele cel nematerialnic, primește, dreptule, tămâia cea duhovnicească”. Apoi, dreapta Ana a zis către arhiereu: „Primește, o, prorocule, pe fiica cea dăruită mie de Dumnezeu; primește-o și o sădește pe ea în muntele cel sfânt, în lăcașul cel gata al lui Dumnezeu, nimic ispitind, până când Dumnezeu, Care a chemat-o aici, va aduce la săvârșire cele ce bine a voit pentru dânsa”.

„Erau acolo - scrie Sfântul Ieronim - cincisprezece trepte la intrarea în Templul din Ierusalim, după numărul celor cincisprezece psalmi ai treptelor, și la fiecare din acele trepte se cânta un psalm de către preoți și leviți care intrau la slujbă. Deci, drepții părinți au pus pe prunca cea fără prihană pe treapta cea dintâi, iar ea îndată, singură, a alergat pe trepte, foarte degrabă, neajutând-o nimeni, nici sprijinind-o. Și alergând la treapta cea de sus, a stat acolo, întărind-o pe dânsa puterea lui Dumnezeu, cea negrăită... Atunci se mirau toți când au văzut pe acea pruncă de 3 ani suindu-se singură, în fugă, pe acele trepte, ca și cum ar fi fost desăvârșită cu vârsta. Mai vârtos, Zaharia se mira de aceasta și, ca un proroc, din descoperirea lui Dumnezeu, înțelegea mai înainte cele ce aveau să fie”.

Apoi, ținând prunca de mână, zice Sfântul Gherman, „cu bucurie a dus-o Zaharia întru cele sfinte, zicând către dânsa unele ca acestea: Vino, împlinirea prorociei mele; vino, săvârșirea făgăduințelor Domnului. Iar prunca, săltând și bucurându-se foarte, mergea în casa Domnului. Căci cu darul lui Dumnezeu era desăvâr­șită, ca aceea ce era aleasă de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii”.

Astfel a fost dusă în biserica Domnului Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară Maria. Atunci, arhiereul Zaharia a făcut un lucru străin și tuturor de mirare, căci a dus pe prunca în Sfânta Sfintelor, care este după a doua catapeteasmă, în care era Chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur și heruvimii slavei, care umbreau Altarul, unde nu numai femeilor, ci nici preoților nu le era îngăduit a intra, fără numai singur arhiereului, o dată în an. Acolo i-a dat arhiereul Zaharia Preacuratei Fecioare loc de rugăciune.

Micuța Maria urcă treptele templului - nu fără poticniri și opriri mirate -, dar ascultătoare fiind de pe acum la tot ce i se spune să facă, virtute care o va însoți până sub Crucea pe care Fiul ei va fi răstignit. Aceștia au fost primii pași ai Sfintei Fecioare Maria, pe propria Golgotă, spre sabia ce avea să-i treacă prin inimă... prorocită de dreptul Simeon, în același templu, când L-a primit în brațe pe Iisus Prunc, din brațele Maicii Sale. Ce minunată și sfântă legătură de la o inimă de mamă la alta, într-un urcuș aspru, dramatic, din treaptă în treaptă, din piatră-n piatră, până la picioarele Crucii! Desigur, prunca Maria a luat cu sine, urcând treptele templului Legii Vechi, inima și rugăciunile Sfintei Ana, să-i fie spre ușurare și ajutor, pe treptele pe care avea să le urce mai târziu, ea însăși, ca Maică a Celui ce va fi ziditor al templului Legii celei Noi.

Tot tradiția spune că Fecioara Maria a petrecut cei 12 ani la templu doar în rugăciune, că Îngerul Domnului o hrănea și tot el o trezea la ceasul rugăciunii, în timpul nopții și în zorii zilei. Sfinții ei părinți n-au mai trăit mult, fiind foarte bătrâni... De altfel, menirea lor de a fi pildă vie a puterii lui Dumnezeu, care biruiește rânduiala firii și de a fi adus pe lume „porfira înțelegătoare”, prin care Fiul Omului va veni în lume să-l mântuiască pe om, se încheiase...