Vino şi vezi!

În prima duminică din Postul Mare, creştinii ortodocşi ascultă la Sfânta Liturghie o pericopă ce, aparent, nu prea are legătură cu perioada de pocăinţă pe care o traversăm, dar nici cu numele primit de această duminică în tradiţia liturgică, anume Duminica Ortodoxiei.

Spun aceasta, deoarece fragmentul extras din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, capitolul I, versetele 43-51, reprezintă doar chemarea la apostolat a doi dintre ucenicii Mântuitorului: Filip şi Natanael. Poate că mulţi ne-am întrebat de ce această alegere pentru prima duminică din Postul Paştelui, când oamenii au nevoie de încurajare pentru eforturile ascetice, de sfaturi legate de filantropie şi nejudecarea semenilor. După o repetată lectură a fragmentului, realizăm că cele nouă versete, un text foarte scurt, înfăţişează chemarea noastră, a tuturor. Chemarea la Dumnezeu - invitaţia la o privelişte excepţională, supranaturală şi fericită, căci Hristos spune că „de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului“ (Ioan 1, 51).

Dar cum ne poate închipui pe noi cele spuse în finalul celui dintâi capitol al Evangheliei ioaneice? Nu este un semn de mândrie să ne asemănăm cu apostolii sau să comparăm viaţa noastră cu sfânta chemare la slujirea apostolică a Fiului lui Dumnezeu? Cu smerenie, răspundem că nu. Deoarece faptul istoric al alegerii celor doisprezece Apostoli, eveniment unic şi irepetabil, este doar o paradigmă la chemarea noastră diferită la slujirea lui Dumnezeu. Mai mult, în cele nouă versete amintite mai sus, se prezintă chiar ca o comparaţie între asumarea diferită a apostolatului din partea celor 12 ucenici şi împărţirea slujirii din Biserică între cler şi credincioşi.

Spunem asta, deoarece între cei doi Apostoli, Filip şi Natanael, regăsiţi în pericopa duminicală, există o diferenţă în răspunsul lor la apelul divin. Desigur, amândoi au răspuns pozitiv. Desigur, amândoi au slujit Evangheliei într-un mod jertfelnic, dându-şi viaţa în propovăduirea lor. Şi, totuşi, răspunsul lor iniţial a fost diferit.

Despre Filip ni se spune aşa: „Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru“. Atât. Evanghelistul nu mai inserează răspunsul la chemare. Filip a zis „da“. Un „da“ total, un „da“ prin care şi-a asumat deplin misiunea. Sfântul Apostol Ioan ne mai spune doar originea lui, locul lui de naştere. Orice cuvânt este de prisos. Filip este modelul celui care, auzind Cuvântul iubirii, începe dialogul în eternitate cu Dumnezeu.

Cred că Sfântul Apostol Filip este chip al răspunsului şi slujirii clerului. Cei care, recunoscând în ei vocaţia de slujitori ai harului, îşi desfăşoară activitatea căutând şi găsind pe alţii. „Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret“ (v. 45).

Filip îi spune lui Natanael că a aflat „pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii“, deşi, puţin mai devreme, ni se spusese că, de fapt, Filip fusese găsit de Iisus. Deci bucuria găsirii era împărtăşită, nu împărţită. Hristos a aflat pe Filip, dar şi Filip L-a găsit pe Hristos. Apostolul de-îndată-următor-lui-Dumnezeu caută şi găseşte pe Natanael. Iar acesta îi opune entuziasmului lui Filip o prejudecată: „Din Nazaret poate fi ceva bun?“. „Vino şi vezi!“, vino şi convinge-te singur! Aşa cum şi preoţii Bisericii invită la ospăţul euharistic pe toţi cei care au umbre de îndoială în suflet. Ei, părinte, este chiar aşa de frumoasă slujba? Dar chiar te poţi vindeca prin Sfântul Maslu? Cum, păcatele se pot ierta la Biserică şi poţi să ai sentimentul deplin a libertăţii? Da, omule! Da, vino şi vezi! Vino chiar tu şi gustă din paharul mântuirii, primeşte pe rănile tale untdelemnul tămăduitor al Sfântului Maslu, uşurează-ţi sufletul înnămolit de patimi şi bucură-te de viaţa cea adevărată a Ortodoxiei!

Iar cei care, aduşi de câte un Filip la Biserică, primesc un semn al bunăvoinţei divine, recunosc maiestatea şi puterea Celui de Sus şi sunt uimiţi. Dar, tuturor ni se spune: „Mai mari decât acestea vei vedea“. Pentru că toate binecuvântările primite de noi sunt doar pregătirea pentru marele eveniment al întâmpinării lui Hristos întru slava Sa. „Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.“ Apostolii aveau să petreacă trei ani şi jumătate alături de Învăţătorul lor, având o relaţie directă, nemijlocită cu Dumnezeu.

Noi nu avem şansa să plecăm urechile noastre la pildele şi sfaturile venite din gura Sa sfântă, dar „Filip“-ii care ne cheamă la participarea la viaţa Bisericii redau fidel mesajul evanghelic. Iar acest mesaj evanghelic, „Vino şi vezi!“, ne apare extrem de inspirat în ziua în care Biserica prăznuieşte biruinţa Ortodoxiei asupra ereticilor iconoclaşti. Mesajul evanghelic este însoţit de bogăţia iconică ce înveşmântează lăcaşurile de cult şi care reprezintă în sine un mesaj. Frumuseţea verbală este dublată de splendoarea imaginilor, chipuri de sfinţi şi scene religioase ce alcătuiesc „Biblia neştiutorilor de carte“.

Şi, după ce auzim chemarea preotului la comuniunea cu Dumnezeu, încuviinţăm să cinăm în împărăţia Lui, sperând că toţi cei pe care ochii noştri trupeşti îi văd pictaţi pe toţi pereţii bisericii nu vor rămâne doar modele după care tânjim, ci persoane cu care trăim în bucuria şi slava Preasfintei Treimi.

Chemarea, încuviinţarea şi nădejdea sunt etapele intermediare la declararea Ortodoxiei prin glasul ierarhiei episcopale, la asumarea fermă a credinţei noastre şi la respingerea hotărâtă a tot ceea ce nu este adevăr de credinţă. Totul pleacă însă de la un îndemn simplu: Vino şi vezi!