Virtutea iertării în trăirea creştină

† Adrian HRIŢCU

Arhiepiscop Emerit de Paris

Nu există durere mai mare în lume ca ura dintre fraţi, căci ura şi răzbunarea sunt încălcări ale legii fundamentale a creştinismului, religia iubirii şi iertării : «Dumnezeu este iubire» (I In. 4, 8). Întreaga învăţătură a Mântuitorului Iisus Hristos este concentrată în două porunci ale iubirii necondiţionate, a lui Dumnezeu şi a semenilor. Noutatea acestei învăţături constă în principiul înlăturării răului prin iertare şi săvârşirea binelui, a răspunsului la ură cu dragoste: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrajmaşul tău». Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vatămă şi vă prigonesc“ (Mt. 5, 43-44).

Suntem creaţi din iubire, pentru a iubi şi pentru a fi iubiţi

Mântuitorul a stăruit mult să ne înveţe însemnătatea iertării pentru mântuire. Rugăciunea domnească Tatăl Nostru, «şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri» (Mt. 6, 12), îndemnul «nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi şi se va ierta» (Lc. 6, 37) sunt doar câteva exemple în care iertarea semenilor este o condiţie esenţială a iertării şi deci a mântuirii noastre: „Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre“ (Mt. 6,15). Această învăţătură Mântuitorul Însuşi a împlinit-o în repetate rânduri, culminând cu rugăciunea de iertare pentru cei care răstignit: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“ (Lc. 23, 34).

Din stăruinţa Mântuitorului Hristos asupra importanţei iertării, reiese clar rolul foarte însemnat al acestei virtuţi. Suntem creaţi din iubire, pentru a iubi şi pentru a fi iubiţi, de aceea, lipsa iubirii în viaţă aduce suferinţă profundă. Ignoranţa, calomnia, ura, provoacă răni adânci, atât în sufletul celui defăimat sau urât, cât şi în inima celui care denigrează. Lipsa iubirii ne rupe de trupul Bisericii al cărei mădular este fiecare în parte. Iertarea reprezintă vindecarea rănii cu mirul tămăduitor al iubirii.

În mod firesc, prima reacţie pe care o avem la o jignire adusă este aceea de a ne răzbuna sau de a ne izola, refugiindu-ne în eul propriu. Aceasta pentru că, la rândul nostru, neiubitori de semeni, dar iubitori de noi înşine, ne este foarte greu să iertăm. Celebrele cuvinte „te iert, dar nu te uit“ exprimă, din nefericire, o realitate eronată, aceea a unei forme superficiale de iertare, utilă doar pentru a ne linişti conştiinţa, dar care nu „dezinfectează“ în profunzime rana. Cu siguranţă, putem aştepta ca timpul să rezolve „problema uitării“, dar câte nu se pot întâmpla în acest timp în care se stăruie în ură, răzbunarea fiind încă prezentă în minte şi-n suflet, căci iertarea nu a fost una adevărată şi deplină.

Iertarea este începutul iubirii

Henri Lacardier, un gânditor creştin din secolul al XIX-lea, afirmă că „iertarea cu uitare deţine forţa spirituală care insuflă inimii pacea dreaptă şi sfântă. A nu ierta un rău pricinuit înseamnă izolare în duhul răului. Iertarea însă cu uitare oferă posibilitatea schimbării duhului rău în duhul binelui, bineplăcut lui Dumnezeu“. Iertarea cea adevărată este deci cea din inimă, însoţită de uitarea răului care ne-a fost făcut. Numai aceasta produce miracolul vindecării, liniştea şi pacea sufletească deplină.

În limba greacă „a ierta“ se spune afesis, cuvânt ce exprimă posibilitatea depăşirii unui incident jignitor, astfel încât viaţă să poată continua. Iertarea adevărată reface relaţia dintre oameni, oferindu-le posibilitatea de a-şi continua viaţa şi bucuria de a se privi reciproc în duh frăţesc. Un filosof grec spunea că a ierta înseamnă a spune aceluia care

te-a jignit „să ştii că tu eşti în stare de lucruri mai bune decât răul pe care mi l-ai pricinuit“. Întra-devăr, există în om o rezervă care trebuie exploatată pentru a se continua pelerinajul vieţii pe pământ. Pentru aceasta trebuie căutat în adâncul sufletului acel fond al binelui, acea rezervă care este scânteia divină sădită în om la creaţia sa după chipul bunătăţii şi milostivirii dumnezeieşti. Iertarea este începutul iubirii, de aceea izvorul iertării adevărate este Dumnezeu Cel îndelung răbdător, mult iertător şi mult iubitor, care a dăruit harul iertării Sfinţilor Apostoli şi prin ei urmaşilor lor, slujitorii Sfintei Biserici: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (In. 20, 22-23). Iertarea deplină o acordă Milostivul Dumnezeu ca un răspuns al smereniei aceluia care o solicită din inimă în Taina Spovedaniei, duhovnicul fiind doar un martor care primeşte mărturisirea.

Este lungă şi grea calea de parcurs pentru a elibera sufletul de ură, pentru a uita răul pricinuit prin vorbă, prin faptă sau mai ales prin scris, căci vorba zboară, se uită, dar scrisul rămâne, prelungind răutatea la nesfârşit. Numai prin harul lui Dumnezeu, dobândit prin rugăciune şi milostenie, fiind iertaţi, primim, la rândul nostru, darul de a ierta. Numai în comuniune cu El şi cu ajutorul Său putem ierta aceluia care se smereşte şi cere iertare lui Dumnezeu. Nici un învăţat din lume nu poate scoate din inima omului răutatea înrădăcinată prin păcat şi ură. Doar Iisus Hristos, Izvorul iubirii, poate vindeca cu dragostea Sa cea dumnezeiască, dragostea cea adevărată, pe care trebuie să râvnim a o cunoaşte, aşa cum a cunoscut-o Sfântul Apostol Pavel: „Dragostea ş...ţ toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată“ (I Co. 13, 7-8).

Iertarea este un dar de la Dumnezeu

În taina iertării urmăm calea indicată de Mântuitorul Iisus Hristos, care ne îndeamnă să iertăm „de şaptezeci de ori câte şapte“ (Mt. 18, 22), adică fără limită. A ierta la nesfârşit pare cu neputinţă omului, dar „cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu“ (Lc. 18, 27). În totală opoziţie cu această învăţătura este atitudinea „nu-l iert până la moarte“, ca şi cum după moarte se mai poate ierta. Iertarea este un dar pe care Dumnezeu l-a făcut prin Mântuitorul Hristos, în Duhul Sfânt, Bisericii Sale, dar de care putem beneficia numai cât suntem în lumea aceasta, pentru că, mai târziu, este prea târziu: „Lucraţi cât este ziua, căci vine noaptea, când nu poate să lucreze nimeni“ (In. 9, 4). Un rău cât de mic pricinuit în timpul vieţii, pentru care nu se cere iertare şi care nu se iartă prin Taina Spovedaniei, rămâne imprimat în conştiinţa omului care va da seamă pentru el în faţa Dreptului Judecător: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului şi judecătorul slujitorului şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat grăiesc ţie: nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei fi dat cel din urmă ban“ (Mt. 5, 25-26).

Dumnezeul iertării este şi Dumnezeul dreptăţii: „… cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura“ (Mt. 7, 2). De aceea, când vedem pe semenul nostru greşind, să nu ne grăbim a-l judeca, căci nu se ştie cât s-a pocăit pentru păcatul lui sau cât timp el va stărui în rătăcire, iar noi ne vom menţine în virtute: „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea“, spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 14, 4). Să ne purtăm ca adevăraţi creştini, să-l ajutăm să se îndrepte şi să ne rugăm pentru el, ca Dumnezeu să-i lumineze mintea spre îndreptare, veghind ca să nu cădem la rândul nostru: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită“ (Mt. 26, 41).

În legea cea nouă, a iubirii şi iertării, nu avem dreptul să aruncăm cu pietrele judecăţii în semenul nostru. Dacă Mântuitorul Însuşi, fără de păcat fiind, a iertat pe femeia adulteră, cu atât mai mult noi, care la rândul nostru avem nevoie de iertare, suntem îndreptăţiţi să o facem. Atunci când toată lumea condamnă şi judecă, Hristos iartă, îndemnând: „de acum să nu mai păcătuieşti“ (In. 8, 11). Dragostea Lui dumnezeiască ne îndeamnă la iertare, pentru a ne vindeca de ură şi de moarte, căci, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul (330-390), „ura întunecă ochiul lăuntric pentru a nu-L vedea pe Dumnezeul dragostei.“

Omul a căzut din cauza orgoliului, a mândriei, dar a fost ridicat de dragostea lui Dumnezeu, care, prin harul milostivirii Sale, ne cheamă la comuniunea cu El şi cu semenii noştri. Să-L rugăm deci pe Dumnezeu să ne dea puterea de a ierta şi să nădăjduim cu tărie că, iertând jignirele pricinuite prin cuvânt, prin faptă sau prin scris, Tatăl nostru Cel din ceruri ne va ierta nouă greşalele noastre.