Virtutea tăcerii, izvorâtoare a nepătimirii

Într-o lume în care comunicarea este considerată drept o virtute în sine, tăcerea nu poate fi privită altfel decât un defect sau, în cel mai bun caz, drept o slăbiciune. Însă tăcerea este amintită des atât în Sfânta Scriptură, cât și în scrierile patristice ca un ajutor important în atingerea culmilor vieții spirituale. Un exemplu în acest sens îl regăsim și la Sfântul Arsenie cel Mare.

Chemarea Sfântului Arsenie cel Mare la viața monahală s-a petrecut când îndeplinea funcția de pedagog al lui Arcadius și Honorius, fiii împăratului Teodosie cel Mare. Patericul egiptean ne spune încă de la prima apoftegmă: „Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărătești (s.n.), s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: «Doamne, îndrumă-mă, ca să știu cum mă voi mântui». Și i-a venit glasul zicându-i: «Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui»” (Arsenie, 1, în: Patericul egiptean, Alba-Iulia, Ed. Reîntregirea, 2003, p. 12). Fuga aceasta de oameni va deveni un laitmotiv al vieții ulterioare a faimosului ascet și părinte duhovnicesc care a fost Sfântul Arsenie cel Mare. Implicit, o existență separată de majoritatea oamenilor presupune și păstrarea unei adânci tăceri și, așa cum se observă din următoarea apoftegmă, tăcerea este și adevărata maică a liniștirii și împreună-făuritoare cu aceasta a nepătimirii: „Acesta, după ce s-a dus la viață pustnicească, iarăși s-a rugat, același cuvânt zicând. Și a auzit glas zicându-i: «Arsenie, fugi, taci, liniștește-te; că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii»” (Arsenie, 2, în: Patericul egiptean, p. 12). Aceste cuvinte primite de la Însuși Dumnezeu vor fi păstrate cu acribie de Sfântul Arsenie cel Mare, ajungându-se uneori la situații care pe noi, cei obișnuiți cu vorba multă și „comunicarea” fără limite, ne pot șoca. Astfel, chiar și în cazul unor vizite ale unor persoane de rang înalt, cum era cazul arhiepiscopului Alexandriei, Sfântul Arsenie cel Mare fie va refuza din start dialogul, fie va cere să fie evitată pe viitor orice comunicare cu el atunci când va fi constrâns să discute. „Altădată, vrând iarăși arhiepiscopul să meargă la avva Arsenie, a trimis întâi să știe de-i va deschide ușa. Iar bătrânul i-a trimis acest răspuns, zicând: «De vei veni, îți voi deschide; și de îți voi deschide ție, tuturor voi deschide; și atunci nu voi mai ședea aici». Acestea auzind arhiepiscopul a zis: «Dacă mă duc ca să-l alung pe el, atunci nu mă voi mai duce»” (Arsenie, 8, în: Patericul egiptean, p. 13). De asemenea, în alt loc regăsim o veche maximă greacă a lui Sextus asumată întru totul de Sfântul Arsenie și atribuită de atunci în mod eronat direct lui: „Și acesta era cuvântul bătrânului: «Arsenie, pentru ce ai ieșit din lume? De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut, niciodată (s.n.)»” (Arsenie, 40, în: Patericul egiptean, pp. 22-23).

Pentru Sfântul Arsenie, impor­tanța tăcerii pentru viața sa isihastă, pentru rugăciunea neîncetată dedicată lui Dumnezeu, era un fapt de netăgăduit, însă pentru nici un moment nu trebuie să considerăm că tăcerea sa izvora dintr-o mizantropie, o desconsiderare a aproapelui său. Acest fapt reiese și din următoarea relatare: „Zis-a avva Marcu către avva Arsenie: «Pentru ce fugi de noi?» Zis-a lui bătrânul: «Dumnezeu știe că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu și cu oamenii și cu Dumnezeu. Cele de sus, mii și zeci de mii, au numai o voie, iar oamenii au multe voi. Deci nu pot să las pe Dumnezeu și să vin cu oamenii»” (Arsenie, 13, în: Patericul egiptean, p. 15). Acest cuvânt duhovnicesc îngemănează tăcerea și isihia, supunerea față de voia lui Dumnezeu cu trecerea peste voința adesea pervertită a oamenilor.