Vis cu bunica Tudora

Are o întreagă veșnicie la îndemână, și-n loc să se bucure de ea, bunica Tudora dă fuga în visele mele, ca să-mi ceară fel de fel de lucruri.

Într-una din nopțile trecute, mi-a spus c-ar vrea s-o duc să vadă Bucureștiul.

Păi dumneata ești oarbă, i-am răspuns eu, n-o să poți vedea nimic!

Nu-mi purta tu de grijă. Mă descurc. Numai că n-am cum să ajung singură până acolo. Știi bine doar că n-am fost niciodată!

Tocmai d-asta, că nu fusese niciodată, am zis s-o duc, iar dacă mi se termină visul înainte să ajungem, o să ne continuăm drumul într-un alt vis, din nopțile următoare. Așa s-a și întâmplat. Tocmai când să intrăm în București, m-am trezit.

Of, a dat bunica din cap, nici măcar un vis nu ești în stare să-l duci până la capăt.

Lasă, bunico, i-am spus, c-o să te visez din nou mâine-seară.

Și chiar așa a fost, astfel că bunicii i-a trecut supărarea.

La ce vrei să te uiți? am întrebat-o, când am ajuns amândoi în București.

La tramvaiele alea cu cai, mi-a răspuns ea, și la oameni.

Am stat pe o stradă din centru minute în șir. Au trecut nenumărate tramvaie. Însă bunica nu părea mulțumită.

Nu văd nici un cal, a ridicat ea din umeri.

Ca s-o împac, am dus-o în fața Universității, unde s-a uitat mai bine de un ceas la calul pe care stătea călare Mihai Viteazul.

Mda! a zis dumneaei într-un final. Dar ăstuia, la cât e de voinic, trebuie să-i dai multe grăunțe, și eu nu văd nici un petic de pământ pe aici cultivat cu ovăz ori secară.

Nici n-o să vezi, bunico.

Din cauză că sunt oarbă?

Nu, din cauză că nu există.

Nici grâu și porumb?

Nici!

Păi și toți oamenii ăștia din ce trăiesc?

Din salariu.

Și de ce nu dau bună ziua?

Cui, bunico?

Mie! Că sunt femeie bătrână. Ai văzut la noi în sat cum este.

Cum era, am vrut eu să-i spun, dar m-am oprit la timp, amintindu-mi cum stătea bunica la poartă și oamenii ce treceau pe drum îi ziceau bună ziua. Numai ei, fiindcă eu eram copil pe atunci.

Cine a fost ăsta? mă întreba, după ce trecea omul.

Cutare, îi spuneam eu, și ea zicea câteva vorbe de dulce despre cea sau cel ce tocmai trecuse. Îndeajuns de tare ca să fie auzită.

Ce-ai cu mine, tușă? se opreau din mers cei boscorodiți de bunica.

Eu? Ce să am? Nimic! răspundea ea senină.

Păi și atunci de ce zici despre mine astfel de vorbe?

Fugi d-acilea! Eu sunt oarbă. Nici măcar nu te-am văzut, maică!

Mai bine erai mută! spunea câte unul.

Îmi părea bine că oamenii din visul meu nu-i dădeau bună ziua bunicii.

Le-ar fi spus și lor ceva de la ­obraz, făcându-mă să intru în pământ de rușine. În asfalt, mai precis. Sau să dau bir cu fugiții, lăsând-o pe bunica singură în visul meu. În mijlocul Bucureștiului! N-ar mai fi știut să se întoarcă ­acasă. Și eu? Eu ce m-aș fi făcut când m-aș fi trezit într-un vis nou fără bunica? Fără bunica Tudora, pe care o visez de fiecare dată când mi se face dor de ea. Cam de două ori pe an, adică. O dată, de primăvara până toamna. Și de toamna până primăvara, a doua oară.