Vocabule greceşti

O recentă apariţie de la „Polirom“, Dicţionarul român-neogrec (la cea de a treia ediţie în 2009), semnat de Valeriu Mardare, autor şi al unui Ghid de conversaţie român-neogrec (2001), ca şi al unui curs practic de Limba neogreacă (ediţia a III-a, 2007), apărute la aceeaşi prestigioasă editură, ne provoacă la o plină de învăţăminte retrospectivă privind influenţa limbii greceşti moderne asupra limbii române.

Ne aflăm în prezenţa unei opere lexicografice importante, deosebit de utilă pentru românii care studiază elena, dar şi pentru lingviştii lexicografi şi pentru oamenii de cultură din România şi Grecia, nu numai corect proiectată şi profesionist redactată, ci care se resimte şi de spiritul viu, de cercetător inspirat şi neobosit al autorului, preocupat de imaginea unei cuprinzătoare viziuni de ansamblu asupra valenţelor evocatoare, pe diferite planuri, ale unui idiom: diacronie (arhaisme şi cuvinte recente), variaţie diatopică (regionalisme), limbaje funcţionale (vocabularul a numeroase domenii tehnice), expresivitate (sunt consemnate conotaţii din limbajul familiar ale cuvintelor şi nu sunt ocoliţi nici termenii argotici).

Pentru cercetător, din perspectiva modernizării limbii literare, sunt interesante constatările cu privire la numărul mare de termeni ştiinţifici având la bază cuvinte greceşti, de exemplu din domeniul medicinii (din sfera unor vocabule ca stóma „gură“ - stomatită, stomatolog, stomatologie, sau rhis „nas“ - rinită, rinofaringită, rinoragie, rinoree, rinoscop etc.), ce trebuie invocate în dicţionare din perspectiva „etimologiei multiple“ a unor astfel de împrumuturi. Dar, contactele multiple, la nivel cultural şi la nivelul vorbitorilor, mulţi bilingvi în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, explică preluarea altor categorii de termeni; câteva exemple: alifie, ananghie, călimară, condei, condică, hârtie, policandru, salată, sârmă, scrumbie, stafidă, zahăr, zodie etc., mărturii ale relaţiilor din variate domenii, multe adevăraţi markeri ai progresului.

Este adevărat că unele cuvinte de origine neogreacă, astăzi mai puţin întrebuinţate, sunt marcate stilistic de sentimentul alterităţii negative, având conotaţii ironice; printre acestea, (a se) englendisi „a se distra“, (a se) ghilosi „a se sulemeni“, hardughie „clădire mare, dărăpănată“, nevricale „manifestări (excesive) ale unui atac de nervi“, (a se) sclifosi „a face mofturi“, (a se) sclivisi „a se găti, a se îmbrăca cu grijă exagerată“, majoritatea efecte ale evaluării critice a comportamentului indivizilor aparţinând unei clase suprapuse.

Dar, rodul pasiunii lexicografice a profesorului Mardare ne confruntă şi cu marele număr de cuvinte de origine grecească din limba română referitoare la cultul creştin ortodox (cf., de altfel, chiar gr. orthódoxos „opinie, credinţă dreaptă“), dintre care amintim câteva: agheazmă, candelă, cimitir, dascăl, egumen, episcop, epitrop, evlavie, evanghelie, liturghie, mătanie, paraclis, panahidă, parastas, pronie, sihastru, smirnă.

Ne face plăcere să recomandăm cititorilor studioşi - sau numai curioşi - Dicţionarul român-neogrec, ca şi celelalte lucrări de profil ale lui Valeriu Mardare, urându-i succes în ducerea la bun sfârşit a „perechii“ primului, Dicţionarul neogrec-român, aşteptat cu mult interes. Şi, de asemenea, realizarea lexiconului bilingv de frazeologisme la care lucrează, ce va aduce un spor de cunoaştere privind mentalităţile, reflectate de zicători şi proverbe, ale românilor şi grecilor.