Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Vocaţia femeii este de a-L naşte pe Hristos
Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, în „Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca“, aflăm cum părintele Zosima alerga după vedenia care începuse să fugă în adâncul pustiei. Cum apoi, obosit, a stat pe malul lacului şi se tânguia astfel încât tânguirile lui se auzeau până departe. Atunci arătarea s-a înduplecat, şi-a cerut iertare şi a explicat că nu se poate întoarce să se arate în faţa lui pentru că este femeie şi are trupul neacoperit. Ea îi spusese părintelui Zosima pe nume fără să-l cunoască dinainte, ceea ce însemna că primise de la Dumnezeu un har special. A întrebat: „Ce ţi-a venit în minte, părinte Zosima, de a vedea pe o femeie păcătoasă?“ Părintele şi-a înclinat atunci genunchii la pământ...
Citesc această poveste, a Sfintei Maria Egipteanca, mereu şi mereu şi mă emoţionez de fiecare dată la fel de tare. Se citeşte în Postul Mare în biserică şi este pildă de pocăinţă, dar este şi un frumos exemplu pentru a înţelege la ce înălţime este chemată femeia în creştinism. Şi mă cutremur şi mai mult, gândindu-mă simplu, la cât de puţin îşi cunoaşte femeia zilelor noastre vocaţia. Lipsesc exemplele vii, edificatoare, literatura ne mai arată câte o prezenţă feminină în care feminitatea se împlineşte frumos, câte o Vitoria Lipan, dar siluetele literare devin din ce în ce mai puţin conturate, literatura mizând pe deconstructivism, aproape nu se mai preocupă de a avea caractere-model. Ideea desprinsă cu superficialitate din ritualuri prost înţelese ar fi că femeia are o poziţie inferioară bărbatului. Şi, totuşi, cât de frumos gândeau sfinţii despre femeie! Nu trebuie să mergem prea departe în timp pentru a ne edifica. Un părinte contemporan nouă - părintele Arsenie Papacioc - ne înduplecă sufletele să lăcrimeze de frumuseţe, nu doar prin gândurile pline de sensibilitate pentru fiicele lui duhovniceşti, reflectând rezonanţa sufletească părinte-fiice. În „Veşnicia ascunsă într-o clipă“ au fost publicate câteva scrisori ale părintelui Arsenie către maici. Este o atât de mare delicateţe în aceste scrisori, atâta duioşie, încât nu te-ai mai despărţi de ele. Măicuţei E. îi scrie, de exemplu: „Îţi trimit în grabă câteva cuvinte, dorind fără amânare să îţi faci rană în inimă pentru Iisus Hristos, închide în inimă pe Domnul şi nu ieşi de acolo, rămâi cu El şi atunci vei vedea sigur orice fir de praf...“. „Rămâi în dragostea singurului Dumnezeu şi eu îţi asigur liniştea şi frumuseţea.“ Iată cum se pot dobândi liniştea şi frumuseţea. De obicei, lacrimile femeilor sunt dispreţuite, dar în continuare scrisoarea spune: „Îţi înţeleg dorirea şi aş dori să-ţi trimit mângâiere, preţuindu-ţi mult lacrimile pe care doreai să nu le văd şi inima pe care abia o ţineai să nu-ţi sară din piept. Aşa trebuie să rămâi.“ „Cu lacrimile mult preţuite, primind mângâiere, maica aşa trebuie să rămână: în fericire... Cinstea ei deosebită şi numele ei mare sunt aduse de dragostea pentru Hristos, de jertfa pentru El. Dar şi cei căsătoriţi se pot bucura de o asemenea cinste, din moment ce la slujba Cununiei se spune: „Cu mărire şi cu cinste încununează-i pe ei.“ Femeia este capabilă de a înţelege dragostea lui Dumnezeu şi de a observa fiecare fir de iarbă: „Te rog mult să nu te desparţi de bucuria pe care ţi-o pricinuieşte măcar un fir de iarbă, înţelegând în ea dragostea Stăpânului tău.“ Părintele vorbeşte la fel de frumos despre femeia căsătorită: „Vedeţi, femeia a fost roabă mii de ani şi a fost ridicată la adevărata valoare numai de creştinism. Până la Hristos era umilită, folosită şi, de multe ori, omorâtă fără proces, chiar de avea dreptate. Or, femeia trebuie să se afle în armonie cu bărbatul şi împreună să lucreze pentru scopul suprem: mântuirea. Femeia este inima familiei, aşa cum bărbatul este capul familiei. Dacă nu este inimă, capul este sec. Între bărbat şi femeie nu este vorba despre o relaţie convenţională, ci de o dăruire totală. Femeia poate să Îl nască pe Hristos în inima bărbatului.“ Vocaţia femeii este de a-L naşte pe Hristos. De altfel, părintele Arsenie spune în alt loc că „Dumnezeu a creat două lucruri extraordinare care nu mai pot fi depăşite la o eventuală creaţie: a creat o femeie distinsă care a născut pe Dumnezeu şi a creat preoţia care-L coboară pe Dumnezeu din cer şi Îl coboară pe sfânta masă.“ Numai raportarea la Dumnezeu face omul să îţi câştige demnitatea lui de om. Revin la întâlnirea din pustiul Iordanului, dintre un bărbat şi o femeie care şi-au găsit vocaţia. Părintele Zosima a văzut-o pe Cuvioasa Maria, în timp ce se ruga, înălţată ca la un cot de pământ. Aceasta este întâlnirea esenţială dintre un bărbat şi o femeie: când îşi descoperă fiecare demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, de iubitor de Dumnezeu. Superioritatea este dată de apropierea de Dumnezeu, de iubire. Sfântul Sofronie povesteşte că, stând la pământ, bătrânul se întreba dacă Sfânta nu cumva este duh. Citindu-i gândurile, Cuvioasa Maria i-a spus să nu se îndoiască cu privire la ea, că ar fi duh, şi l-a încredinţat că e femeie. Nu ştiu dacă există vreun argument care să arate mai aprig vocaţia femeii şi regăsirea demnităţii ei prin relaţia cu Dumnezeu.