„Voi fi mai îndrăzneţ când te voi întâlni data viitoare, la rând la supermarket“

▲ Doamne, Te rog să nu-Ţi aminteşti de Mine doar când eu îmi amintesc de Tine! ▲

Omule necunoscut, te întâlnesc pentru prima dată în viaţă. Privirile noastre se intersectează doar pentru câteva fărâme de secundă. Te privesc cu nesaţ în ochi, simt că încerci să-mi spui multe, dar nu aud nimic, nu înţeleg nimic.

Cumva, mă regăsesc în neliniştile tale. Sunt convins că, fără nici o problemă, tu ai fi putut fi eu, iar eu aş fi putut fi tu. Te rog să mă ierţi că nu îndrăznesc să te opresc din drumul tău, să-ţi spun că nu sunt mai fericit decât tine. Ori să-ţi sădesc în suflet un firicel din pulberea mea de speranţă. Te rog să mă ierţi că nu îndrăznesc să-ţi spun de ce eu cred în ziua de mâine, de ce o consider preţioasă şi de ce cred că trebuie aşteptată nu oricum, ci pregătindu-ne încă de astăzi.

Promit însă că voi fi mai îndrăzneţ când te voi întâlni data viitoare, în staţia de tramvai, la rând la supermarket, la frizerie; poate în sala de aşteptare a unui cabinet medical sau poate dacă te voi întâlni duminică, la biserică, după Sfânta Liturghie.

Dragă prietene, de multe ori mă întreb ce am făcut să merit atenţia ta. Faci atâtea lucruri pentru mine fără să-mi ceri nimic în schimb. Mă mint cu gândul că, odată şi odată, îţi voi răsplăti toată bunătatea, că va veni şi timpul meu. Dar eu ştiu, în adâncul meu, că timpul acela nu va veni niciodată. Tu întotdeauna eşti înaintea mea, gata să-mi întinzi o mână, să mă apuci şi să mă ridici când mă împiedic şi îmi zdrelesc genunchii.

De foarte multe ori mă gândesc că tu m-ai făcut ceea ce sunt; că bunătatea ta mi-a arătat lumina, că fără iubirea ta aş fi devenit la fel ca unul dintre oamenii pe care, câteodată - fără nici un drept -, îi judec şi îi consider răi şi netrebnici.

Te rog să mă ierţi, bunul meu prieten, pentru toate tristeţile pe care ţi le pricinuiesc atât de des. N-am nici măcar o scuză, nu pot spune „n-am vrut!“. Dacă m-aş fi ridicat la înălţimea sufletului tău, aş fi putut să anticipez gesturile care te rănesc. Dar reflexele mele sunt prea încete... Pe când atenţia, smerenia, iubirea ta mă învăluie fără întrerupere.

Doamne, Te rog să nu-Ţi aminteşti de Mine doar când eu îmi amintesc de Tine. Iartă-mă că nu mă străduiesc să Te zăresc între semenii de care zilnic îmi ating coatele, că nu îndrăznesc să-i opresc din drum pe cei trişti şi abătuţi, să mă străduiesc să le redau speranţa. Dă-mi mai mult curaj, convinge-mă că toţi sunt trişti şi neliniştiţi până Te vor afla pe Tine.

Doamne, îţi mulţumesc pentru prietenii pe care mi i-ai dat, care îmi arată, după putinţa lor, molecule din imensa iubire pe care Tu ai arătat-o lumii. Îţi mulţumesc pentru răbdarea pe care le-ai dat-o să mă suporte. Încă n-am învăţat cum ar trebui să mă port cu ei, dar ţine-i aproape de mine şi îţi promit că mă voi strădui să fiu mai politicos, să îi iubesc mai mult.

Doamne, iartă-mă că nu te caut cu râvna sfinţilor de odinioară. De fapt, iartă-mă că îmi amintesc atât de rar că Tu eşti ţinta căutărilor noastre, că mă port câteodată de parcă n-aş fi şi eu dator cu o moarte.

De câteva zile, a început Postul Mare. Ce-ar fi să încercăm să-i observăm mai atent pe cei pe care, de obicei, îi trecem cu vederea şi să ne gândim mai insistent la lucrurile care, în mod obişnuit, nu ne interesează?