Voronețul sau frumusețea care nu este din lumea aceasta

Întâlnim, uneori, în drumurile noastre, fru­mu­seți care nu sunt din lumea aceasta. Ele nu doar încântă ochiul, ci, mai ales, încălzesc inima și mintea, apropiindu‑le de Dumnezeu.

S‑a spus că biserica, indiferent unde se află ea, este un loc al întâlnirii noastre cu Dumnezeu. Adevărat! Pentru că în orice locaș sfințit Dumnezeu este prezent, Și‑a așezat acolo Tronul Său și rămâne până la sfârșitul veacurilor. Mai mult însă, acest atribut îl au ctitoriile monahilor și ale fericiților voievozi care le‑au înălțat, de multe ori, în timpuri de restriște.

Poate de aceea nu înțeleg întrebarea unora: Ce rost au bisericile? Se vede că înțelegem tot mai puțin taina mântuirii lumii, dar și a propriei noastre izbăviri din robia păcatului.

Într‑o vreme când Moldova cunoștea dese războaie și invazii, când trecea aproape în fiecare an prin vâlvătaia focului aprins de turcii și tătarii ce tulburau viața tihnită a oamenilor, marele domn al săracei țărișoare, Măria Sa Ștefan, a mai zidit o biserică la îndemnul lui Daniil, sfătuitorul de suflet și călugărul ce avea asprimea sihaștrilor de altădată, viețuitor în locuri retrase, fie la Putna, fie lângă stânca, numită a Șoimului, de la Voroneț.

Prin dania Marelui Voievod Ștefan, cu binecuvântarea și atenta supraveghere a Cuviosului Sihastru Daniil, minunăția de la Voroneț s‑a zidit în trei luni, trei săptămâni și trei zile și a fost închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, ocrotitorul armatei Moldovei, a cărui icoană era purtată și pe stindardele de luptă care însoțeau întotdeauna pe voievod și pe ostașii lui neînfricați.

Zidirea de la Voroneț, nu prea semeață, dar nici prea smerită, are o frumusețe inspirată, între cele mai înălțătoare construcții ale Țării Moldovei. Înlăuntrul ei te simți aproape de Dumnezeu, iar veșmântul pictural, adăugat o jumătate de veac mai târziu la stăruința unui ucenic al Sfântului Daniil Sihastrul, așază Voronețul între minunile lumii. Sutele de ani n‑au schimbat strălucirea ei, deși mănăstirea a trecut prin numeroase încercări, jafuri, incendii, umilințe și restricții. Abia în vremurile apropiate nouă a început să fie vizitată și admirată.

Locașul a tot cunoscut până acum ocară și defăimări, fie din partea turcilor și a tătarilor, fie din partea austriecilor, care au alungat călugării și la un moment dat l‑au închis, fie din partea comuniștilor sau a altor neprieteni.

În această zbuciumată istorie pe care Mănăstirea Voroneț a traversat‑o, a cunoscut însă și perioade de înflorire, când sihaștrii aflați în munții din preajmă au coborât în biserica aceasta pentru a‑I înălța lui Dumnezeu laudă. Primul ei egumen, Sfântul Daniil Sihastrul, a adunat în juru‑i zeci de călugări, iar pe alții îi ținea tăinuiți prin poienile munților, așa încât împrejurimile Voro­ne­țului se transformaseră într‑o adevărată Lavră, după modelul marilor mănăstiri de la noi și din cunoscute locuri ale Ortodoxiei.

În vremea Sfântului Daniil Sihastrul, ales egumen la vârsta senectuții, când împlinise de mult vârsta amintită de Psalmistul David, călugării se îndeletniceau nu doar cu rugăciunea, care era cea dintâi dintre virtuțile practicate în obște, ci și cu propovăduirea cuvântului mântuitor ori copierea cărților sfinte, așa încât, pe lângă mănăstirile Neamț, Bistrița și Putna, Voronețul a fost la un moment dat un adevărat centru de cultură și spiritualitate.

Pentru virtuțile egumenului Daniil Sihastrul, pentru râvna și stăruința lui, Dumnezeu a rânduit ca în obștea de la Voroneț să ucenicească călugări importanți, care mai târziu au slujit Biserica Moldovei cu multă râvnă și pricepere. Între ei s‑a aflat Mitropolitul Grigorie Roșca, care a dorit să așeze pe chipul Cuviosului Daniil Sihastrul aureola sfințeniei, ori monahul caligraf Ioan, vestit pentru frumusețea manuscriselor, dar și egumeni ori sihaștri cunoscuți în istoria locurilor cu numele de Misail, Efrem, Pahomie, Nil, Isaia și alții. Unii dintre ei au rămas pe mai departe nevoitori și după așezarea în mormânt în anul 1496 a trupului cuviosului lor părinte duhovnicesc. Se pare că, alături de mulțimea sihaștrilor, a venit atunci la Voroneț și Domnul țării, care își plecase înaintea lui genunchii, capul și sufletul, mărturisindu‑și păcatele pe care un purtător de trup le poate avea în această viață.

La vreo cincizeci de ani de la așezarea Cuviosului Daniil Sihastrul în mormântul din bisericuța Voronețului, în anul 1547, pe peretele de sud al bisericii, în stânga ușii de intrare în pridvor, ascetul, cu chip de sfânt cuvios, ne învață din cuvintele aflate pe hrisovul ce‑l ține în mână: „Veniți fraților de mă ascultați. Vă voi învăța frica Domnului. Cine este omul?...”

Marele Mitropolit al Moldovei, Sfântul Dosoftei, amintește în lucrarea sa Viața și petrecerea sfințilorcă a aflat multe cuvinte despre cuvioșii de altădată care s‑au nevoit în diferite locuri ale Moldovei. Unora chiar le‑a sărutat sfintele moaște, aflate în bisericuțele sihăstriilor lor, iar unul dintre aceștia a fost Daniil Sihastrul.

După ce ucenicii lui au păstrat bunul nume al sihastrului și au ocrotit Mănăstirea Voronețului cu rugăciunea și nevoințele lor, a venit și o vreme de încercare. Stăpânirea austriacă, către sfârșitul veacului al XVIII‑lea, a închis mănăstirea, așa cum a făcut‑o și în cazul altor cunoscute chinovii ale Bucovinei. Biserica a trecut și atunci printr‑un timp al per­secuțiilor.

După vreo două sute de ani de stăpânire austriacă, Voronețul a cunoscut și umilințele regimului totalitar. Nici măcar slujbele de duminică nu se mai puteau ține în biserica mănăstirii. Era un simplu muzeu, care nu mai avea destinația dorită de către ctitori și în care nu se mai împlinea dorința lor de a fi pomeniți la Sfânta Liturghie, pentru că Liturghia este centrul vieții spirituale.

Rânduit‑a însă Dumnezeu ca după această perioadă grea Mănăstirea Voroneț să renască. S‑au străduit mult Mitropoliții Moldovei Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu ca străvechea ctitorie să‑și recapete strălucirea. În același duh s‑a aflat, după 1991, noul păstor al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Arhiepiscopul Pimen Zainea, care cunoaște bine istoria ctitoriilor ștefaniene. El a avut curajul să spună și în anii aceia de opresiune că Marele Domn al Moldovei a fost, în primul rând, iubitor de Dumnezeu și ctitor de locașuri sfinte.

Apoi, a rânduit Dumnezeu ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să reînființeze Mănăstirea Voroneț ca mănăstire de călugărițe după ce, din 1488, călugării au slujit aici vreo trei veacuri.

În anii din urmă, Mănăstirea Voroneț a fost restaurată și a cunoscut laborioase lucrări ce s‑au întins pe parcursul multor ani. Vizitând‑o, am trecut pe sub schelele deasupra cărora pictori restauratori iscusiți au încercat să‑i redea frumusețea de altădată. S‑a adăugat și o obște rugătoare și ziditoare, s‑au construit case noi, chilii, un paraclis pentru slujbele din vremea rece și, mai ales, s‑a reînnodat rugăciunea ca legătură permanentă cu Dumnezeu‑Atotputernicul.

Personal, cred că cea mai mare virtute a stareței Irina Pântescu, pe care o cunosc din vremea începuturilor întru ale călugăriei, când era ghid la Mănăstirea Moldovița, este aceea de a fi strâns în jurul ei călugărițe harnice și înțelepte, iar darurile din vremea petrecerii Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul se regăsesc, în parte, și acum. Unele călugărițe au harisma cuvântului. Stau de dimineața până seara, mai ales în sezonul cald, pentru a primi și a le vorbi în limba lor sute și chiar mii de pelerini în fiecare zi, unii veniți de departe, chiar de la marginile lumii. Alte călugărițe se roagă, citesc și cântă dimpreună cu duhovnicul lor la Sfânta Liturghie și la celelalte Laude bisericești. Altele au și talantul condeiului, scriu cărți și participă la întruniri culturale, nu doar în țară, ci și dincolo de hotarele ei.

Deși m‑am născut nu foarte departe de Mănăstirea Vorone­țului, mărturisesc că am descoperit mai târziu taina și frumu­sețea ei. Mănăstirea Voroneț este importantă nu doar pentru faptul că a devenit unul dintre cele mai vizitate obiective spiritual‑istorice din România, ci mai ales pentru că în acest loc s‑au nevoit mulți sfinți.

Și dacă la Voroneț s‑a întâmplat miracolul renașterii după îndelungate veacuri de opresiune și umilințe, cred că acest lucru se datorează rugăciunii neîncetate a celor care ocrotesc mănăstirea din ceruri. Sfinții ei întemeietori și ctitori sunt tezaurul cel mai de preț pe care îl are Mănăstirea Voroneț, iar culorile care încă strălucesc pe zidurile sfântului locaș și mulțimea pelerinilor/ turiștilor sunt doar un mic răspuns la ceea ce omul trebuie să‑I ofere lui Dumnezeu ca dar și recunoștință.