Vreau să trăiesc

În biologie se vorbeşte adesea de aşa-numitul instinct de autoconservare atunci când ne referim la predispoziţia nativă de a ne apăra în faţa eventualelor pericole ce le întâlnim în viaţă. În spiritualitatea ortodoxă, lucrurile nu se schimbă în mod radical, dar capătă noi valenţe: iubim viaţa celuilalt mai mult decât propria viaţă: «Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi» (Ioan 15, 13).

Cuvintele Mântuitorului Hristos nu contravin iubirii propriei vieţi, ci îi dau un sens mult mai profund şi arată în felul acesta că iubirea de sine nu capătă sens decât în relaţie cu altă persoană, cu atât mai mult, cu cât persoana cealaltă este Însuşi Dumnezeu: «Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui» (Lc. 9, 24).

Singurul stăpân al vieţii şi al morţii este Dumnezeu. Tocmai de aceea, noi nu avem dreptul de a periclita nici propria viaţă, nici pe a celuilalt. Porunca iubirii, care este şi centrul de greutate al învăţăturii evanghelice, este o poruncă a vieţii, o poruncă de a trăi; dreptul meu se reuneşte în mod egal cu dreptul celuilalt de a trăi. Cu atât mai mult, problematica în cauză devine mai delicată atunci când vine vorba despre viaţa intrauterină a copilului. Spun mai delicată, deoarece se ştie că rata avorturilor în lume, şi din nefericire şi în ţara noastră, este îngrijorător de ridicată. Datele oficiale arată că în România, în anul 2013, peste 16 mii de tinere au rămas însărcinate şi mai mult de jumătate dintre acestea, peste 10 mii, au făcut întrerupere de sarcină. Cea mai îngrijorătoare categorie este cea a tinerelor sub 15 ani.

Ocrotirea vieţii începe odată cu pregătirea pentru sarcină. Vocaţia femeii este prin excelenţă cea de a deveni mamă (numele de Eva pe care prima femeie l-a primit de la Adam înseamnă viaţă, adică dătătoare de viaţă). Cuvintele Mântuitorului Hristos „Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor“ (Matei 19, 14) reprezintă o poruncă foarte actuală adresată femeilor de astăzi: lăsaţi copiii să se nască, daţi-le o educaţie creştină, ca să se umple Împărăţia cerurilor de sfinţi noi. Cineva spunea foarte frumos că raiul începe în odaia fiecărui copil. Acolo este locul unde rugăciunea este cea mai curată, unde jocul îmbracă viaţa într-o haină nevinovată. Inocenţa este o stare specifică copilăriei; odată cu înaintarea în vârstă, păcatul ia locul nevinovăţiei, iar înaintarea în păcat duce la îndepărtarea progresivă de Dumnezeu şi săvârşirea unor fapte foarte grave. Unul dintre acestea este avortul. Fiind un păcat împotriva vieţii, avortul lezează Însăşi Dumnezeirea cea dătătoare de viaţă: «Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi prea mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut» (Mat. 25, 40). De aceea şi rana produsă de acest păcat este foarte gravă. Tămăduirea ei se face numai la scaunul Sfintei Spovedanii şi prin schimbarea modului de viaţă prin care să se încurajeze şi să se sfinţească atât propria viaţă, cât şi a celorlalţi. Dorinţa normală de a trăi a fiecăruia dintre noi este aceeaşi dorinţă şi a celuilalt de lângă noi. Copilul chiar şi nenăscut vrea să trăiască întocmai ca şi noi, ba chiar împreună cu noi. O viitoare mamă poate greşi împotriva pruncului ei încă nenăscut nu doar prin avort, ci şi prin neglijenţa de care dă dovadă în timpul sarcinii: nerenunţarea la vicii, săvârşirea diverselor păcate ce se pot transmite în mod ereditar copilului sau o viaţă nesănătoasă.

Familia este mediul în care trăim toată viaţa: ne perindăm între două familii - cea în care ne formăm ca oameni cu ajutorul propriilor părinţi şi cea pe care o vom întemeia pentru a deveni la rându-ne părinţi. Aceste două celule constituie baza socială, dar şi laboratorul care pune în valoare calitatea vieţii copilului ce se va naşte. Totodată, familia poate determina sau evita riscul unui alt păcat grav împotriva copilului: abandonul în instituţiile sociale. Sociologii consideră că existenţa orfelinatelor în ţările mai sărace este o cauză a ineficienţei planningului familial, spre deosebire de Occident, unde rata copiilor abandonaţi este mult mai scăzută. Ambele situaţii denotă o lipsă a spiritualităţii şi a educaţiei creştine din familie sau şcoală. Responsabilizarea viitoarelor mame printr-un program catehetic, dar şi prin programele şcolare poate reduce ambele riscuri, de avort sau abandon.

Desigur că, din punct de vedere creştin, abandonul copiilor este o chestiune care revine şi misiunii Bisericii; există numeroase centre de îngrijire a copiilor abandonaţi patronate sau sprijinite de Biserică, fie la nivel de Patriarhie, fie prin activitatea a numeroase parohii care au primit un sprijin în acest sens. Pastoraţia orfanilor este o datorie pe care Sfânta Scriptură o reclamă în nenumărate rânduri: „Domnul păzeşte pe cei străini; pe orfani şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va pierde“ (Ps. 145, 9). Evitarea unui avort şi instituţionalizarea unui copil nedorit nu este o soluţie finală, dar este un pas înainte făcut în vederea salvării unei vieţi nevinovate. O sarcină aşa-zis nedorită poate deveni un copil şi apoi un adult care va putea salva alte vieţi în viitor.

Zămislirea Domnului în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu arată respectul pe care Însuşi Dumnezeu l-a arătat legilor fireşti. Alegerea liberă a Sfintei Fecioare de a naşte pe Dumnezeu cu trup dovedeşte, de asemenea, că Dumnezeu nu încalcă nimănui libertatea, nici chiar pe aceea de a trăi. Aşadar, libertatea firescului este frumoasa „povară“ pe care trebuie să o purtăm noi oamenii, ca fiinţe raţionale şi libere, spre a dobândi asemănărea cu Dumnezeu.