Vrednicul discipol

Fiind, prin voinţa ultimă a lui N. Steinhardt, legatarul testamentar al manuscriselor rămase de la acesta, Ioan Pintea (preotul şi poetul) se dovedeşte a fi un vrednic discipol al monahului de la Rohia. Este o realitate confirmată, poate în cea mai mare măsură, de cartea pe care acesta a publicat-o, în anul 2007, la Editura „Paralela 45“, cu titlul Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt. O carte care vine să confirme, o dată în plus, ideea că o binefăcătoare interpătrundere se produce în ultimul timp între peisajul cultural românesc şi cel care ţine de cultura duhovnicească. Sunt nu puţini scriitori, oameni de cultură în general, preocupaţi de problemele credinţei religioase, după cum sunt destul de mulţi reprezentanţi ai clerului care, fără a-şi trăda vocaţia dintâi, abordează cu succes diferite domenii ale culturii laice.

Subintitulându-şi cartea Însemnările unui preot de ţară, Ioan Pintea chiar asta face: însemnări în care se referă la lecturile sale, la diferite situaţii prin care trece sau a avut de trecut, la oamenii pe care i-a întâlnit etc. Şi nu sunt orice fel de însemnări. Cele mai multe dintre ele au o accentuată tentă meditativă prin care, de fiecare dată, autorul lor îşi defineşte poziţia faţă de subiectul în discuţie şi din care cititorul înţelege că are în faţă cartea scrisă de un preot de vocaţie al Bisericii Ortodoxe Române, credincios, fără nici un fel de rezerve, crezului acestei Biserici, dar în acelaşi timp deschis către marea cultură a lumii, capabil a o asimila organic şi, în acelaşi timp, iscusit în a o valorifica în misiunea de mare răspundere pe care, ca preot, şi-a luat-o.

Unele aprecieri pe care Ioan Pintea le face despre cărţile pe care le citeşte (sau reciteşte) şi autorii lor sunt în acelaşi timp convingătoare invitaţii la lectură (dacă se poate chiar lectură-studiu) a unor pagini care pot avea darul de a fortifica sufleteşte pe cititorul lor: Cărţile lui Gustave Thibon sunt pentru Ioan Pintea „ca nişte ploi liniştite şi binefăcătoare de primăvară. Cuvintele lui, chiar dacă sunt scrise/rostite în anii â40, â50, â60 etc. sunt proaspete şi tămăduitoare pentru vremea noastră.“ Cartea lui Petru Creţia, Luminile şi umbrele sufletului, „are darul de a-ţi pune mintea, dar şi inima în mişcare. E una din cărţile esenţiale de care nu e permis să te desparţi, fie că te duci sau nu pe o insulă. E, în primul rând, cartea despre tine.“

Meditând la înţelesul afirmaţiilor unor autori sau ale personajelor acestora, Ioan Pintea ajunge uneori să formuleze adevăruri originale şi profunde. În cartea lui Matei Călinescu, Viaţa şi opiniile lui Zaharias Lichter, găsim următoarea, incitantă, observaţie: „Logosul nu poate fiinţa pentru înţelegerea omenească decât în Absurd.“ O afirmaţie pe care Ioan Pintea o comentează astfel: „Ce este Absurdul?, mă întreb. Nepriceperea, neînţelesul Tainei pentru un necreştin, întunericul pentru un ateu. Pentru un creştin Absurdul e înlocuit de Taină. În baza acestui absurd, cred că teatrul lui Eugene Ionesco este teatru... creştin.“

Alteori, Ioan Pintea se referă la texte folosite în cultul creştin ortodox (Triodul, sau Canonul cel Mare al lui Andrei Criteanul), descoperind sau, mai bine-zis, redescoperind marea poezie pe care acestea o conţin. Recitind Canonul cel Mare, el se simte copleşit de bucurie. „E ca şi cum aş fi regăsit o comoară uriaşă, pierdută de nenumărate ori.(...). Uluitor ce poezie mare (şi unică!) se află în Canonul poetului Sfânt Andrei Cretanul.“

Atunci când situaţia o cere, însemnările lui Ioan Pintea capătă accente critice. Citind cartea împăratului-filosof Marc Aureliu, el se întreabă: „Cum poţi să filosofezi aproape creştineşte despre iubire, bunătate, blândeţe, iertare, dreptate (...) şi, în fapt, în ceea ce priveşte creştinii, să respecţi şi să aplici cu sfinţenie legea de excepţie a împăratului Nero: non licet esse vos (nu e permisă existenţa voastră)?!“

Dar, aşa cum am mai spus, în Jurnalul... său, Ioan Pintea nu ne vorbeşte numai despre cărţi. Vom găsi în cartea lui însemnări despre înmormântarea vreunui enoriaş (bătrânul Ioan Chiş, de exemplu, prieten şi confident al autorului, un credincios în prezenţa căruia „Curajul şi Bunătatea, Blândeţea şi Cuviinţa prindeau, instantaneu, chip“), cununia de aur a unor bătrâni (Ioan şi Anişca Oşan), vizita făcută unui credincios bolnav, discuţia avută cu un alt om din sat pe o temă religioasă etc. O bună parte din însemnări evocă, aşa cum titlul însuşi promite, personalitatea lui N. Steinhardt. Nemulţumit că l-a întâlnit prea devreme, atunci când era încă prea tânăr, nepregătit, „prea neştiutor, necopt cultural“, dar mai ales fericit că i-a fost dat să-l întâlnească, Ioan Pintea notează: „Am dobândit ceea ce nu deţineam, dăruind ceea ce nu aveam, (...) întocmai ca în predica Părintelui. (...). Întâlnirea noastră mi-a garantat de la bun început că pot conta pe o însoţire de durată, care în cele din urmă a devenit şi ucenicie şi ascultare şi, deopotrivă, prietenie.“

Preot şi poet, sensibil deopotrivă la frumuseţea unui peisaj sau a ideilor întâlnite în lecturile sale, Ioan Pintea face din cartea sa o convingătoare pledoarie, adresată în aceeaşi măsură preoţilor şi mirenilor. Şi unii şi alţii vor beneficia mult dacă îşi vor crea calea de acces către valorile autentice ale artei. Căci, într-adevăr, arta se adresează în aceeaşi măsură minţii şi inimii omului, fiind cea mai aproape de ceea ce părintele Rafail Noica numeşte „cultura duhului“.