Vremea fiului nerisipitor

Ne aflăm la sfârşitul săptămânii care a debutat cu pilda întoarcerii fiului risipitor, una dintre cele mai cunoscute pilde ale Noului Testament rostită de Însuşi Mântuitorul Hristos. Această pildă este atât de cunoscută, încât regăsim sintagma de "fiu risipitor" în limbajul uzual, obişnuit al oamenilor, ceea ce arată că există o oarecare raportare, fie şi uşuratică, la cuvintele din pildă. Povestea fiului ce şi-a risipit partea sa de avere primită de la tatăl său şi întoarcerea acestuia la casa părintească sunt îndeobşte cunoscute. Atitudinea iubitoare şi iertătoare a tatălui, care s-a bucurat nespus la vederea fiului ce s-a întors acasă, este de asemenea cunoscută. Dar mai puţin cunoscută este povestea fiului nerisipitor, fiul cel mare, pentru că are şi el o poveste la fel de semnificativă ca a fratelui său. La cererea fiului cel mic, tatăl îşi împarte averea sa celor doi fii ai săi. Fiul cel mic ştim ce a făcut cu partea sa de avere, însă fiul cel mare, cel cuminte, a ales să rămână alături de tatăl său şi să participe la treburile casei, pentru că pilda ni-l înfăţişează venind de la ţarină, de la munca câmpului, şi nu putem decât deduce că el a ales să-şi păstreze partea sa de avere, ascultând întru toate de tatăl său, slujindu-i acestuia cu osârdie. Însă reacţia sa la aflarea veştii că întoarcerea fratelui său a prilejuit o primire de cinste din partea tatălui său a fost una neaşteptată. Cu un ton acuzator îi reproşează tatălui că el nu a fost niciodată "tratat" atât de onorant de către el, precum a fost onorat fratele său, deşi faptele acestuia nu-i făceau deloc cinste, ci dimpotrivă. Orbit de pizmă, de îndreptăţire de sine, de orgoliu, el reduce totul la propria persoană, şi nu mai reuşeşte să trăiască bucuria reîntregirii familiei sale, fiind concentrat şi preocupat în a-şi trăi cu intensitate doar propriile lui bucurii şi realizări, uitând că, la fel ca şi fratele său, a ales în deplină libertate să rămână alături de tatăl său, păstrându-şi partea sa de avere intactă. Fratele său, fără să ezite, alege calea păcatului, a dezmierdărilor, calea unei vieţi uşuratice. La fel de simplu, fără să fie animat de o cauză nobilă, cu nimic specială, ia hotărârea de a se întoarce atunci când l-a ajuns foamea, datorită căreia a reuşit să realizeze diferenţa dintre a consuma şi a fi fericit. Pe când fiul nerisipitor, rănit de nostalgia păcatului, parcă necăjit că nu a obţinut nimic datorită cuminţeniei lui, nici ied de la tatăl său pe care să-l mănânce cu prietenii lui şi nici măcar de dezmierdări precum fratele său, nu a înţeles că împlinirea datoriei este un privilegiu întru fericire, şi nu un merit.