Vremea odihnei

Oboseala, ca de altfel și suferința, ține de condiția umană. Este o caracteristică a firii omenești. Când vorbim despre oboseală, deja răsună în urechi cuvintele lui Dumnezeu adresate lui Adam după cădere: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! […] În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Facerea 3, 17-19). Munca are și o conotație punitivă. În limba română veche se spunea despre cei supuși torturii că erau puși „la munci”. Faptul că viața este considerată o foarte lungă osteneală se vede și din rugăciunile Bisericii pentru cei adormiți, unde se repetă adesea: „Veșnică odihnă dă, Doamne”. 

Una dintre caracteristicile fundamentale ale lumii moderne este căutarea confortului până la moleșirea totală a simțurilor și pierderea vitalității. Justificată până la un anumit punct, căutarea comodității cu orice preț are serioase consecințe negative. În secolele IV-V, avva Teodor de la Ferme rostește o sentință care astăzi este cu siguranță mult mai valabilă decât era atunci: „În vremea noastră, mulți au ales odihna înainte ca Dumnezeu să le-o îngăduie”.
Întreaga cultură ascetică are în centru linia subțire, care te ține într-o continuă tensiune, dar te ferește de exces. Nevoința, postul, osteneala sunt eforturi asumate liber. Toate acestea, cu conștiința că aduc cu sine apropierea de Dumnezeu, îți curăță inima și îți limpezesc privirea pentru a putea surprinde esențialul. Eforturile sunt cele care înlătură zgura de pe suflet și îl deschid către harul lui Dumnezeu, singurul care poate, cu adevărat, să opereze o schimbare.
Cuvântul avvei Teodor este în mod evident unul critic. A alege odihna înainte de vreme este echivalentul unei dezertări. Există de bună seamă timp pentru odihnă, așa cum există timp și pentru luptă și necontenit efort. Dumnezeu însă este singurul Care are autoritate asupra soroacelor. Odihna este doar intervalul între două perioade încordate de efort, nicidecum o stare definitivă.
A alege odihna înainte de vreme este semn de lașitate. Din nou, când vorbim despre viața duhovnicească, cele mai la îndemână imagini sunt marțiale; metafora războiului nevăzut apare la fiecare pas. Odihna înaintea biruinței este doar o concesie făcută iluziei și este, implicit, o minciună.
Cu toate acestea, odihna, răgazul, relaxarea nu sunt interzise de părinți. Este celebră apoftegma avvei Antonie care zice că la fel cum arcul întins prea tare se rupe, la fel se năruie și viața lăuntrică a celui care se supune la prea mari tensiuni. Avva Teodor de la Ferme nu are în vedere o astfel de odihnă în critica sa, ci vorbește despre odihnă ca stare de fapt, permanentă, lene și inac­tivitate. Aceasta este calitativ altceva decât odihna pe care Dumnezeu o dă celor care se nevoiesc. Odihna aceasta este un dar al lui Dumnezeu, care vine la vremea potrivită. Până atunci nu ne rămâne decât să luptăm și să nădăjduim odihna făgăduită.