Ziduri sau suflete? Ambele!

Auzim câteodată, printre oamenii credinței, că în ultimele trei decenii s-a construit prea mult, că numai zidurile s-au ridicat - multe și semețe - pe când biserica lăuntrică, cea a trăirii duhovnicești, a fost lăsată în plan secund. Că în loc de „biserica vie”, cea a sufletelor însetate de mântuire, s-a ales calea edilitară, a zidirilor fără număr, a betoanelor reci și a gospodăririi excesive a bunurilor pământești. Cu alte cuvinte, că Marta a avut câștig de cauză în fața Mariei. O vreme și eu am fost tentat să plec urechea la aceste observații care păreau a fi conforme cu realitatea. Peste tot, unde îți întorceai privirea, vedeai schele și fundații, cărămizi și betoniere, stareți asudați și preoți sleiți de puteri care se străduiau să termine ceea ce își propuseseră: o biserică nouă, chilii și clopotnițe, așezăminte sociale ori ferme pentru animale, garduri și case parohiale. Șantierele dominau peisajul bisericesc, elanul constructiv părea de nestăvilit. Puțini erau cei care mai vedeau și latura spirituală, slujirea de calitate și neîncetată a preoților, râvna rugătoare a călugărilor, miile de titluri de cărți folositoare, nenumăratele conferințe și întâlniri duhovnicești, sistemul educativ și formele de artă sacră care creșteau tainic sub privirile noastre grăbite. Da, schelele - și numai ele - ne săreau în ochi! Acum însă, judecând mai atent lucrurile, văzând și care este mersul general al lumii - mai mult cu spatele spre Cer și Biserică - am reevaluat situația. Ceea ce părea evident greșit sau exagerat, acum îmi pare proniator. Și explicația este una pe cât de simplă, pe atât de justă.

Dragii mei, cu aceste vremuri care par a fi pe sfârșite nu ne vom mai întâlni curând! Vremuri de prosperitate, vremuri de încredere în forțele proprii, vremuri în care oamenii asaltau lăcașurile de cult și în care dărnicia față de ele era o realitate zilnică, aceste vremuri spun că nu se vor întoarce așa curând, la asemenea cote. Am trăit un vârf al bunăstării generale, un vârf al dorinței oamenilor de a ajuta Biserica, un vârf al implicării instituțiilor statului în sprijinirea cultelor. Tot ceea ce am realizat până acum este bun făcut, esențial și intangibil, iar de aici înainte poate că va trebui să ne descurcăm din ce în ce mai mult pe propriile picioare. Întreaga operă eclezială construită are valoare, are sens, are forță.

Patrimonial, Biserica a realizat un salt uriaș de la condiția ei de până în 1989, perioadă în care era adusă în pragul extincției de către regimul ateist. Prin viziunea unor arhierei și prin truda unor clerici, o constelație de noi biserici, mănăstiri și așeză­minte sociale a răsărit în România creștină. Toate acestea vor produce totală independență comportamentală și o minimă ușurare financiară, vor da încredere credincioșilor și deser­venților sfintelor altare, vor fi adevărate oaze ale credinței și ale modului de viață firesc, tradițional, curat. Oamenii vor avea unde să-și plece genunchii inimii, unde să-și aștearnă locul de rugăciune căci cetățile duhovnicești există! Sunt la cheie, sunt vizibile, sunt frumoase (majoritatea), sunt primitoare, sunt vii. Ce ne-am fi făcut acum fără ele? S-a gândit cineva? Cum ar fi fost să ne apucăm acum, în aceste vremuri de crize suprapuse, de scumpătate și anxietate socială de construit biserici și așezăminte filantropice? Cum ar fi fost ca mii de actuali parohi să înceapă de la zero ridicarea de lăcașuri, ca zeci de stareți și starețe să pornească lucrările „de la iarbă”, pentru a adăposti obștile monahale, odoarele și sfintele moaște? Cei mai mulți le au deja „la cheie”, chiar dacă tot timpul vor mai interveni ajustări, îmbunătățiri și schimbări necesare. Dar grosul e zidit, e deja încercuit cu gard (are cadastru!), e curat, e ordonat, e al Bisericii... Adică al nostru, al tuturor. Să nu uităm nici o clipă asta!