Zile care nu ne vor

Pricopie se întorsese de la serviciu mai devreme decât de obicei. Îl chinuia o migrenă ascuţită ca o ciocănitoare, asortată cu o arsură densă la stomac. În timp ce căuta o aspirină prin sertarele bufetului, Pricopie oftă, mormăind ceva de genul că nu mai e tânăr şi ce vremuri bune trăise, de pildă, acu zece ani. În timp ce gustul sălciu al pilulei îi invada papilele gustative, Pricopie se aşeză pe scaun, privind încruntat spre calendarul de perete. „Stai, de fapt, ce făceam eu acum zece ani?“, se întrebă el, mângâindu-şi barba. „Ce făceam eu…pe 5 aprilie 1998? Sau pe 1 august 2001? Sau pe 17 decembrie 1995?“. Pricopie simţea cum durerea de cap îi revenea treptat, sub avalanşa de întrebări în faţa căreia memoria tăcea enervant. Bărbatul se ridică, învârtindu-se preocupat prin bucătărie. O luă metodic. Ştia sigur că pe 1 aprilie 1998 îi făcuse o farsă lui Benone, colegul său de birou de la centrul de calcul. Îi pusese pe masă o scrisoare contrafacută prin care era anunţat, chipurile, că reuşise la Loteria Vizelor. Da, iar Benone a dat de băut la toată lumea din birou, cheltuindu-şi salariul în frenezia visului american. Bine, dar pe 5 aprilie… ce s-a întâmplat, domâle, pe 5 aprilie? Pricopie puse un pahar răsturnat pe dulap, aşa cum auzise de la mătuşă-sa că trebuie să faci când uiţi un lucru şi vrei să-l găseşti neapărat. Aşteptă cinci minute într-o tăcere încordată, dar lacuna memoriei se păstra intactă. Transpirat, Pricopie îşi puse o compresă rece pe frunte. „Nu trebuie să intru în panică. Ce mi-a venit şi cu ziua asta? Nu e suficient că-mi aduc aminte de ceea ce-am făcut pe 1 aprilie?“, bombănea el, trântindu-se pe canapea. Îşi aducea aminte perfect, de pildă, de 25 octombrie 2001, când o cunoscuse pe Lili, în concediu la Borsec. Sau de 15 septembrie 1975, când luase prima palmă de la profesorul de sport. Dar de 5 aprilie 1998, neam! „Incredibil, eu nu-mi aduc aminte ce am făcut în propria viaţă!“, urlă Pricopie, ridicându-se în capul oaselor. Puse mâna pe telefon. „Alo, Benone, tu mai ştii ce am făcut noi pe 5 aprilie 1998? Poftim? Am fost penalizaţi de şefuâ? Aaaaa, da, măi, îmi aduc aminte! Mulţumesc, te pup!“. Pricopie râse, întinzându-se satisfăcut, cu mâinile sub cap. „Aşa deci, am fost penalizat. Ce chestie, domâle, şi eu nu-mi aduceam aminte!“. După zece secunde, Pricopie era din nou în picioare. „Dar pe 6 aprilie, ce am făcut??!“, urlă el în faţa oglinzii. „Pe 7, pe 8, pe 9! Ce am făcut??!“. Deschise computerul şi tastă repede 6 aprilie 1998 pe fereastra Google. Pe ecran îi apăru imediat: „DECRET nr.125 din 6 aprilie 1998 privind promulgarea Legii pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr.52/1997 privind regimul juridic al francizei“. Pricopie se încruntă. Deci aşa, decret privind… Asta se întâmpla pe 6 aprilie? Ce-i prostia asta? Să-l mai sune o dată pe Benone? Dacă se enervează nevastă-sa? Nu, mai bine nu. Pricopie ieşi pe hol, dar soneria telefonului îl întoarse în sufragerie. „Salut, Prico, Benone sunt. Măi, am şi eu o întrebare. Ştii cumva ce am făcut pe 11 februarie 1997? Mi-am boţit Oltcitul? Aaaa, daaa. Mulţumesc!“. Pricopie privi îndelung receptorul. Apoi răsfoi frenetic cartea de telefoane. „Alo, Sandule, ce faci, măi? Uite, am o întrebare la tine. Mai ţii minte ce am făcut eu pe 6 aprilie 1998? Hai, că dacă-mi zici, îţi spun şi eu ce ai făcut pe 22 iunie 2003. Pariez că nu-ţi aduci aminte şi mori de curiozitate să afli!“