Zile de har și de istorie

În istoria fiecărui popor există momente de grație, când idealuri străvechi se împlinesc, iar jertfele și năzuințele de veacuri își găsesc încununarea. Pentru români, începutul secolului al XX-lea a adus o astfel de clipă providențială: desăvârșirea unității naționale prin Marea Unire de la 1918 și, la câțiva ani distanță, recunoașterea plenitudinii maturității eclesiale prin ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Într-o vreme în care Europa își redefinea granițele, iar statele își căutau consolidarea prin instituții, România nu s-a mulțumit numai cu afirmarea politică, ci a dorit ca și Biserica sa, străveche și martiră, să fie recunoscută între cele mai înalte foruri ale Ortodoxiei universale.

Împlinirea a venit în anul 1925, printr-un act de înaltă semnificație spirituală și națională. Într-un asemenea context istoric, hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din 4 februarie 1925, când s-a statornicit ridicarea Arhiepiscopului și Mitropolitului Ungrovlahiei din treapta de Primat al României la cea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, se vădește, fără doar și poate, o „împlinire a vremii”, având în vedere creștinismul românesc de peste un mileniu, reprezentând totodată un act de dreptate și responsabilitate al Bisericii strămoșești, recunoscându-se contribuția acesteia la propășirea Ortodoxiei universale.

La data de 30 iulie, același an, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol, Vasile al III-lea, a emis tomosul de recunoaștere, trimițând la toate Bisericile Ortodoxe știrea despre însemnatul document, care a fost adus la București în toamna anului 1925.

Ziua de 23 septembrie marchează sosirea în capitala României a delegației trimise de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. Mitropoliții Ioachim al Calcedonului și Ghermanos al Sardeonului, însoțiți de alți câțiva clerici, au mers întâi în Polonia pentru a duce și acolo actul de proclamare sau recunoaștere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe din această țară. Apoi, pe drumul de întoarcere spre Constantinopol, s-au oprit la București, aducând aici Tomosul patriarhal și sinodal, documentul ce consfințea ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Această misiune nu era doar una diplomatică, ci purta asupra ei greutatea unui act de consacrare istorică, prin care Ortodoxia românească era așezată în rândul Bisericilor surori de rang patriarhal.

Câteva zile mai târziu, duminică, 27 septembrie 1925, în Catedrala Patriarhală s-a oficiat Sfânta Liturghie de către mitropoliții greci Ioachim și Gherman, alături de câțiva ierarhi români. Patriarhul Miron Cristea a asistat la slujbă din scaunul arhieresc, în preajma lui aflându-se miniștrii Alexandru Lapedatu și Constantin Angelescu, alături de alți demnitari, figuri marcante ale vieții publice.

La sfârșitul Sfintei Liturghii, Mitropolitul Ioachim a prezentat scrisoarea de împuternicire din partea Patriarhului Ecumenic. După aceea, Mitropolitul Gherman a dat citire Tomosului Patriarhiei Ecumenice de recunoaștere a ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie. Momentul a fost trăit cu emoție de cler și credincioși, ca o biruință a istoriei și ca o dovadă a lucrării lui Dumnezeu în viața Bisericii și a neamului. Întâistătătorul Bisericii noastre, ce avea să fie instalat drept cel dintâi Patriarh român la 1 noiembrie, același an de grație, a mulțumit delegației Patriarhiei Ecumenice în amintitul cadru solemn.

Ridicarea la rang de Patriarhie nu a reprezentat doar un pas administrativ sau un act de protocol bisericesc, ci a constituit o „epifanie” a maturității Ortodoxiei românești. După secole de încercări, în care Biserica a păstrat vie credința strămoșească, apărându-și valorile și contribuind la cultura națională, venise vremea ca ea să fie așezată pe locul ce i se cuvenea în comuniunea universală. Prin această recunoaștere, se consfințea faptul că Biserica românească deținea puterea, experiența și autoritatea de a da patriarhi, adică părinți ai întregului popor, continuatori ai tradiției apostolice și bizantine.

Evenimentul a căpătat și o dimensiune profund națională. În 1925, România era un stat tânăr în forma sa întregită, dar plin de energie și speranță. Patriarhia a devenit atunci nu numai o instituție bisericească, ci un simbol al unității și al demnității naționale.

Nu putem evoca istoricul moment fără a sublinia personalitatea primului Patriarh al României: Miron Cristea. Format în spiritul culturii românești și al tradiției ortodoxe, cu o aleasă educație teologică și cu simțul datoriei naționale, Miron Cristea a fost ales să poarte greutatea și onoarea înaltei demnități. În el se împlineau năzuințele și visurile nenumăratelor generații de clerici și credincioși.

În calitatea sa de Patriarh, Miron Cristea a reprezentat chipul unității și garantul demnității spirituale a poporului. El a știut să lege tradiția Bisericii de provocările timpului, să mențină echilibrul între universal și național, între fidelitatea față de tradiția bizantină și afirmarea specificului românesc. Prin el, Patriarhia Română a început o istorie care avea să continue cu vrednicie prin urmașii săi.

La un secol de la acele evenimente, semnificațiile lor nu s-au estompat, ci s-au adâncit. Înființarea Patriarhiei Române a constituit un act de providență istorică, arătând că Biserica nu este doar un martor al timpului, ci și o instituție care a participat activ la zidirea destinului național. Ea a pecetluit legătura dintre credința strămoșească și aspirațiile moderne ale poporului român, demonstrând că nici o construcție politică nu durează în lipsa temeliei spirituale.

Astăzi, privind la acel moment, putem spune că în 1925 România a primit o coroană duhovnicească, iar Biserica sa a intrat în rândul marilor patriarhii ale lumii ortodoxe. Din acel an, vocea Ortodoxiei românești s-a făcut auzită în dialogurile interortodoxe și intercreștine, iar Patriarhia Română a devenit un factor de echilibru și de mărturie în fața lumii întregi.

În concluzie, zilele de 23 și 27 septembrie 1925 nu rămân ca niște simple date din cronologia istoriei Patriarhiei Române, ci îndeosebi ca zile de har, sărbători ale memoriei, care ne cheamă să prețuim moștenirea spirituală și să o ducem mai departe, întru slava lui Dumnezeu și întru binele și propășirea poporului român și a Bisericii noastre strămoșești.