Ziua Sfintei Cruci

Zilele trecute, un foarte cunoscut psihiatru, solicitat să vorbească la un post de radio mult ascultat, şi-a început prelegerea cu următoarea frază: „Când mă întorc seara după o zi de activitate în spitalul meu psihiatric şi după ce am citit în medii ştirile zilei, delincvenţa în economie, criminalitatea, declaraţiile politicienilor care se chinuiesc să ne convingă de corectitudinea măsurilor pe care le iau etc., mă întreb dacă nu cumva ne înşelăm asupra celor pe care îi avem internaţi în spitale, dacă nu cumva ar trebui să-i externăm şi să aducem în sălile noastre de tratament pe cei ce sunt afară…“

De fapt, sentimentul acesta îl avem cu toţii. Sentimentul că lumea a pierdut, aidoma unui navigator nepriceput, cârma care menţinea ambarcaţia pe direcţia bună. Astfel, ea deviază constant de la direcţia în care ar trebui să se îndrepte şi nimereşte în zone periculoase, acolo unde totul scapă de sub control, ducând la temutul naufragiu.

De ce oare? De ce, siliţi oarecum de realitate, începem să credem, aidoma psihiatrului de mai sus, că aceasta s-a populat în mod invers? De ce oare, cei mai ostentativi şi mai gălăgioşi în manifestările lor, care au mai puţin de spus, mai eronat, mai împănat de false intenţii, au drept la cuvânt, sunt popularizaţi în mass-media, cu scopul de a-şi putea împrăştia pretutindeni aberaţiile, pe când cei care ar putea angaja salvator direcţionarea omenirii sunt închişi într-un fel de staţionar al tăcerii, astfel că nimic din ce ar putea spune nu poate ajunge, sau ajunge cu greu la opinia generală şi ca atare n-o poate influenţa decât într-o măsură insuficientă? Nu cumva omenirea scapă din mână cârma ambarcaţiunii noastre, aşa cum am spus, nu cumva cârma aceasta este crucea care ne aminteşte mereu ceea ce de fapt nu ar trebui să uităm niciodată? Cuvintele Evangheliei: „Cine va voi să-şi scape sufletul său şi-l va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine ..îl va scăpa…“ (Marcu 8, 35) sunt din ce în ce mai actuale, capătă culoarea concretului care ne înconjoară.

Se povesteşte că în copilărie, Napoleon a refuzat să îngenuncheze atunci când a fost pedepsit la şcoală, spunând: „În familia noastră se îngenunchează numai în faţa lui Dumnezeu…“ Cu toată rezerva faţă de un personaj istoric mult discutat şi mult contestat, ar trebui să începem a reflecta la aceste cuvinte. Prin ele, Napoleon a dat mai mult conştiinţei omenirii decât prin acţiunile sale războinice.

Ne aflăm în a treia duminică din post, cea a Sfintei Cruci. Când eram copil citeam o poveste în care un om, nemulţumit de soarta sa, se rugase Domnului să i-o schimbe. Dumnezeu şi-a plecat urechea la rugămintea lui şi i-a trimis un înger care să-i îndeplinească cererea. Îngerul l-a dus undeva într-o încăpere în care se aflau nenumărate cruci: mai mari, mai mici, mai masive, mai subţiri. (Totdeauna ajunsă la acest punct al povestirii, vedeam în faţa mea o peşteră uriaşă, înaltă, boltită foarte sus ca un alt cer, luminată doar de pâlpâirea unui număr infinit de lumânări şi mă înfioram. Acolo, sub umbra şi lumina care jucau neîncetat în ritmul în care pâlpâiau flăcările, era pădurea de cruci, şi această imagine mi se părea cea mai grandioasă, mai impresionantă din câte văzusem vreodată.) Omul din poveste fu îndemnat de înger să-şi aleagă o altă cruce, pentru că a lui i se păruse prea grea. El încercă mai multe şi le puse înapoi: sub greutatea uneia simţea că se prăbuşeşte, alta îi zgâria umerii, alta era prea lată şi n-o putea cuprinde în mână şi aşa mai departe. În cele din urmă, după multe încercări, a găsit una care i s-a părut cea mai potrivită. Nu era nici prea apăsătoare, lemnul era bine şlefuit, o putea cuprinde bine în mână… Pe scurt era cea mai nimerită şi omului i se păru că o poate duce pe umeri. „P-asta o iau“, spuse el hotărât. Îngerul încuviinţă zâmbind cu bunătate: „N-o recunoşti? Este crucea ta cea veche, pe care ai purtat-o până acum…“

„Cel ce vrea să vină după Mine să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie,“ spune Mântuitorul (Marcu 8, 34). Cred că dacă am împlini cuvintele Sale, dacă ne-am gândi mai mult la povestea cu îngerul, cuvintele de mai sus ale psihiatrului n-ar mai avea nici o justificare. Ba mai mult, cred că el nici nu le-ar fi gândit şi nici nu le-ar fi rostit… Crucea pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu pentru a ne ridica din moarte la viaţă este semnul care ne aminteşte totdeauna că El ne dăruieşte viaţa, trebuie doar să vrem s-o dobândim, să alegem între moarte şi viaţă, între perspectiva de a trăi în lumină şi dragoste, şi ura, minciuna, nepăsarea inconştientă, faţă de propriul nostru destin, pe care singuri ni-l reducem la un neant cutremurător. A pretinde că nu te temi de nimic este mărturisirea disperată că de fapt te temi de totul. Iată tragedia pe care unii şi-o fabrică singuri.

Într-un interviu dat în Jurnalul Literar, cu puţin înainte de moarte, tata povestea, citez: „În închisoare, atunci când ne aflam mai mulţi în celulă, oficiam zilnic Liturghia. Odată, un gardian, uitându-se prin vizetă, ne-a surprins la rugăciune. A intrat imediat şi a întrebat: «Ce faceţi voi aici?». «Ne rugăm». «Voi credeţi în Dumnezeu?», a întrebat el. «Ce ar fi viaţa asta fără Dumnezeu?», i-am răspuns. S-a uitat lung şi a spus: «Da, domnule, s-ar putea să aveţi dreptate».“