„Cu moartea pe moarte călcând...”

Suntem dinaintea uneia dintre cele mai aspre încercări din viața țării și a Bisericii. Asemeni unei coase imateriale, dar extrem de prezentă, boala Covid-19 spulberă planuri, oameni, vieți și scoate din noi - ca popor - binele și răul deo­potrivă. Criza morală ce o intuiam prin căutări sociologice se vădește acum, ridicându-se asemeni unei pete de ulei ars la lumină.

Între josnicii manipulatoa­re și răni de moarte avem obligația - cuvânt ce îmi repugnă, dar ține în el tot sensul de adevăr al clipelor acestora - să aducem aminte oamenilor de Dumnezeu. Un Dumnezeu care încurcă pe cei care urăsc și cred că le știu pe toate fără să miște un deget în ajutorarea aproapelui, ­în închegarea unui sistem de ajutor - fie și prin vorbă bună - către aproapele lor. Un Dumnezeu care mereu cheamă la iubire, dar acum o face chemându-ne să trecem de la modul declarativ la modul de acțiune imediată. E nevoie de toți. Frontul deschis este larg și adânc. Pe fiecare parte a tranșeelor sunt oameni cu aspirații și convingeri, cu frici și nădejdi. E front doar pentru că unii îl reconstituie cu îndărătnicie și îl construiesc din cărămizile zidurilor pe care nu le-au putut construi între noi cu alte ocazii. Nefericite. Care ne-au furat zile și energii pe care le-am fi putut folosi să vedem adevărul momentului de acum: suntem nepregătiți pentru situații în care viețile ne sunt puse în pericol. Nu avem la îndemână strictul necesar unei supraviețuiri construite pe efort comunitar. Și nici pe cordialitate sufletească.

În faţa unei avalanşe de nevoi pe care nu le ştiam

Locul Bisericii în planul acestei crize este mai ales unul de ajutor, de slujire cu dedicare oricărui suflet aflat în nevoi. Care nu sunt numai trupești. Și nici legate numai de această perioadă. Suntem dinaintea unei avalanșe de nevoi pe care multă vreme nu le-am identificat. Niciodată nu m-am gândit câtă ură ascund oamenii în sufletul lor și cum la vreme de respiro fac din sacrilegiu mod de viață. Nici nu știu dacă nu e cazul să înțelegem cum analfabetismul funcțional al sufletelor unora dintre noi e mult, mult mai grav și mai adânc decât poate identifica vreun test PISA. Și că Biserica aici e chemată să își sporească efortul. În construirea de rețele de sprijin pentru aceia care vor să-și vindece ura ori neputința de a lucra cu sine. Începând cu preoții, cu profesionalizarea lor în cultura și pedagogia socială dublată de o cultură teologică atent construită prin efort, nu doar de cunoaștere teoretică. Nu știm cum vom gestiona repornirea motoarelor teologice ale pasto­rației, dar este cert că avem nevoie de o diagnoză corectă a tot ceea ce avem de gestionat în viitorii ani. Să identificăm slăbiciunile noastre și să ne construim cu demnitate și curaj răspunsurile la o lume care nu întreabă ca să afle, ci doar să-și întărească propria părere. Am învățat, nu doar din criza Coronavirus-19, că avem foarte mult de muncă la noi. La comunicarea intraparohială și la construcția platformei de dialog cu ceilalți. Dar am învățat ceva. La vreme de sporire a emoției sociale trebuie să ai curajul să spui adevărul.
Cu toate urmările. Menținerea since­rității în comunicare este obligatorie și nu poate fi învățată la cursuri ori specializări, ci numai din exer­cițiul educației permanente. Educație care pare că lipsește din plin și de care, în aceste zile, am fi avut nevoie ca de aer.

Propovăduirea să stea nu atât în cuvinte, cât în atitudine şi solidaritate

Care ar fi mesajul cel mai important pe care Biserica îl are de transmis? Desigur că primul este cel legat de urgența socială a izolării. Dar nu este suficient atât timp cât s-au rupt între noi punți. Iar unii zdrobesc în fărâme și resturile rămase după dărâmare. Avem nevoie să reconstruim teologia valorii persoanei, să reîn­vățăm împreună cu întregul popor binecredincios - vai, deseori masă de manevră ideologiilor vândute pe facebook drept elemente de libertate în gândire - în limba și pe limba sa toate adevărurile care ne susțin catehismul, învățătura noastră de credință. Confuziile create de noi înșine în sufletul poporului sunt mult mai grave decât cele construite de concernele mitologiilor ce atacă Biserica. Dar în mod cert cel mai adânc mesaj prin care se poate reconfigura întreaga tensiune comunicațională este acela al Învierii. În mod cert, cultura Învierii a devenit periferică și pentru propovăduirea noastră. Nu aceea de cuvinte. Cât aceea de atitudini și construcția de solidarități. Inclusiv noi suntem în situația de a ne făuri țeluri fracturate de credința noastră creștină. Ideea de carieră în preoție ori de enclavă mistică, ca model pastoral, este una dintre ruperile din tandre­țea teologiei Învierii.

Orizontul morţii e mult mai aproape de noi decât credeam

Să reînvățăm să propovăduim Învierea. Să restartăm creativ modul în care putem transmite oamenilor că Biserica este atentă nu doar la dimensiunea eshatologică a vieții lor. Ci și la dimensiunea clipei de acum. Pe care epopeea Coronavirus-19 ne-a redescoperit-o. Opriți din mersul spre nicăieri în care zburdam aproape - sesizabil și în comportamentul creștin deseori -, constatăm că orizontul morții e mult mai aproape de noi decât credeam. Și că dacă stăpânim bine terminologia teologică a morții nu înseamnă că nu ne simțim temători ori de­zorien­tați de propria neputință. Pe care nu am reușit prea des să ne-o identificăm în parcursul pe „repede ­înainte” al vieților noastre. Perioada aceasta este una de regândire a propriilor noastre priorități în raport cu moartea și Învierea. Prea ades ne-am lăsat duși de valul unui moralism executant în detrimentul unei morale constructive. Prin dialog, dezbatere și comunicare eficientă. Inclusiv în interiorul comunității eclesiale. Ca și în cercurile concentrice ale co­munității creștine românești, interconfesionale și interculturale - acolo unde confesionalitatea nu este creștină. Dialogul cu lumea din care facem parte nu este opțional. Ci devine obligativitate pastorală. Și nu, nu va merge doar cu enunțuri de teologie, ci cu lecția teologiei întregi: mărturisire și viață, cre­dință și apologie practică.

Drama Coronavirus-19 trece prin vieţile noastre

Poate că aveam nevoie toți de o reconfigurare a traseului de viață și de moarte în propriile noastre vieți. Cu atât mai mult trebuie să fim atenți la nevoile celorlalți. Acelora despre care spunem că nu L-au cunoscut pe Domnul Hristos. Poate că undeva în grabă au pierdut credința ori noi înșine ne-am făcut sursă de „ratare” a credinței pentru ei. De aceea, cred că drama Coronavirus-19 trece prin viețile noastre. Pentru a ne lucidiza motivările de viață, pentru a construi o mentalitate de om candidat la Înviere. Pentru că din acest punct de vedere avem să mărturisim ­constant și activ conținuturile teologice ale tainelor de inițiere (Botez, Mirungere și Euharistie), să regândim modalitatea de catehizare pentru Spovedanie și Cununie, să construim un conținut de cultură medicală - în acord și cu Taina Sfântului Maslu - și să definim prioritățile și exigențele morale și teologice ale Tainei Preoției. Dar să nu uităm poporul. Înecatul în vorbărie, destabilizatul de clișeele vorbirii unor aciuați în cultura media prin genetici culturale penibile. Poporul credincios ori ba și pentru că nu suntem fazați pe preocupările sale reale. Învățând mereu și mereu că esența mărturisirii ortodoxe are ca refren cuvintele troparului Învierii: „Cu moartea pe moarte călcând...”