În general, este dificil să ne dăm seama de influenţa pe care o au filmele artistice moderne asupra credinţei oamenilor, însă în privinţa subiectului morţii lucrurile se clarifică destul de uşor. Chiar şi în rândul poporului român, deşi pe meleagurile noastre s-a auzit de Hristos de 2.000 de ani, au prins rădăcini învăţături străine şi păreri ce arată o tratare în uşor şi greşită a stării sufletelor după moarte.
Să ne amintim cum este prezentată această taină a morţii în filme - cele mai multe, rodul minţilor de peste Ocean -, avem de-a face cu ceva minunat şi luminos. Foarte luminos.
Conform scenariilor hollywoodiene, ai murit şi sufletul plonjează în "tunelul de lumină", iar apoi bâldâbâc în Rai, la o şuetă cu Creatorul. El este un tip simpatic, practic e prieten la cataramă cu tine, îţi spune nişte chestii de bun-simţ şi dacă e cazul te retrimite pe Pământ, să mai faci câteva fapte bune.
Delicios, relaxant şi foarte, foarte convenabil. Aşa moarte aş vrea şi eu, păcat că nu mă întreabă nimeni.
În ceea ce-i priveşte pe cei rămaşi pe Pământ, lucrurile sunt şi mai drăguţe: câteva îmbrăţişări, cu lacrimi în ochi, la căpătâiul mortului şi declaraţia ritoasă cum că "S-a dus într-o lume mai bună!" completează scena, ca să nu spunem circul. Toată lumea e relaxată, se consideră că moartea înseamnă o automată primire în Rai şi să te ferească sfântul să zici altceva, căci rişti să fii călcat în picioare la cimitir.
Se acceptă în mod unanim că mortul lor drag e primit la Dumnezeu, în lumea mai bună decât aceasta. Se consideră că doar un Stalin, un Hitler sau un Jack Spintecătorul sunt condamnaţi. În rest, toţi merg la Rai, iar de la această viziune până la hălăduirea pe "întinsele plaiuri ale vânătoarei", la care visau rudele lui Winettou, nu e decât un pas.
Teorii liniştitoare pentru urmaşii mortului, liniştitoare ca orice ignoranţă crasă, însă dăunătoare pentru traseul spiritual al fiecăruia, prin îmbrăţişarea credinţei că moartea este aproape întotdeauna trecerea într-o "lume mai bună", fără eforturi speciale, fără pocăinţă, fără tot şirul de virtuţi care se cer cultivate de om în creştinismul autentic, cel despre care ne învaţă Biserica, nu filmele.
Acest tip de raportare ultra-relaxată la taina morţii este probabil la fel de greşită ca şi cea aflată la capătul opus al simţirii - tânguiala fără căpătâi, în absenţa rugăciunii, smulgerea părului, revolta împotriva celor vii, a lui Dumnezeu, a "sorţii nefaste".
Una este o plutire în lumea viselor, drogaţi cu lumină, cealaltă o alunecare pe pârtie, cu schiurile sărite din picioare.
Consolări facile
Am avut ocazia să văd că această viziune naivă şi desacralizantă asupra morţii a pătruns destul de adânc în conştiinţa oamenilor tineri şi educaţi, cu prilejul morţii mamei mele, când amici sau rude, din dorinţa firească de a mă consola, îmi pictau aceste trasee hollywoodiene ale sufletului după moarte: "S-a dus într-o lume mai bună, a scăpat de suferinţă, acum e fericită!", îmi spunea cineva.
"De unde ştii?", îmi venea să întreb, sub imperiul descrierilor creştine ale trecerii din lumea aceasta în cealaltă, descrieri în care nu găseşti norişori şi naivităţi încântătoare, ci îngeri care iau sufletul şi-l apără prin Vămile Văzduhului de spiritele diavoleşti care dau pe faţă păcatele omului.
Este o luptă care se poate termina şi cu ajungerea sufletului în locurile pline de scrâşnirea dinţilor, nu doar cu happy-end.
Ne dăm cu uşurinţă seama câtă decădere spirituală este în acele fantezii cinematografice roz despre moarte, dacă le punem faţă în faţă cu atitudinea marilor sfinţi care, şi după ani şi ani de viaţă trăită la cel mai înalt nivel duhovnicesc, tot nu considerau că mântuirea li se cuvine, nu credeau că au bătut palma cu Dumnezeu, nu bălteau în relaxare, ci, dimpotrivă, cu cât urcau mai mult, cu atât se smereau mai mult şi cereau mila Domnului, încă pocăindu-se. Pustnice de prim rang, precum Teodora de la Sihla şi Maria Egipteanca, după zeci de ani de rugăciune înaltă şi viaţă sfântă, au cerut spovedanie şi împărtăşanie - împletindu-se până la final cu Biserica şi Tainele ei - pentru a fi cu adevărat gata de moarte.
Biserica ne învaţă că după moarte urmează pentru suflet un traseu complicat, în care vor fi cântărite toate ale sale - de la cea mai "mică" vorbă la cea mai măreaţă faptă, ne învaţă că defuncţii au nevoie de rugăciunile şi milosteniile celor care sunt încă în trup, şi nu e cazul de o consolare facilă, vecină cu nesimţirea (non-simţirea) duhovnicească. Precum nu e nevoie nici de datul cu capul de pereţi pentru separarea de cei dragi.
Realitatea că sufletul ajunge în a treia zi de la despărţirea de trup în faţa lui Iisus Hristos, pentru ca apoi să i se arate pe rând splendorile Raiului şi grozăviile Iadului, iar la a patruzecea zi de la moarte (judecata particulară) i se hotărăşte de către Dreptul Judecător locul unde va sta până la judecata definitivă este un temei absolut suficient pentru a părăsi acele prostioare cinematografice - e drept, relaxante - şi a ne întoarce cu faţa definitiv către teologie şi Biserică, unde găsim învăţături reale despre adevăratul traseu al sufletului după moarte.
Dumnezeu nu ţi-e dator cu o nemurire, nu vei ajunge să-ţi revendici cu tupeu locul din Rai, nu Dumnezeu îţi va întinde primul mâna, ci tu îţi vei pleca genunchii, după ce ţi i-ai tocit toată viaţa. Şi apoi, poate...
Experienţele sfinţilor
Relatări despre existenţa Vămilor Văzduhului prin care trece orice suflet după moarte găsim în scrierile mai multor sfinţi şi autori bisericeşti. Cea mai detaliată şi cunoscută este probabil aceea din Viaţa Sfântului Vasile cel Nou (26 martie), în care se istoriseşte trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, aşa cum o povesteşte ea într-o vedenie unui ucenic al sfântului, pe nume Grigorie.
Episcopul Ignatie redă în scrierile sale experienţe ale vămilor din vieţile sfinţilor: Marele Mucenic Eustratie (sec. al IV-lea, 13 decembrie), Nifon de Constanţia (Cipru), care a văzut multe suflete urcând-se prin vămi (sec. al IV-lea, 23 decembrie), Simeon cel Nebun pentru Hristos al Emesei (sec. al VI-lea, 21 iulie), Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (sec. al VII-lea, Prolog, 19 decembrie), Simeon cel Tânăr de la Muntele Minunat (sec. al VII-lea, Prolog, 13 martie) şi Macarie cel Mare (19 ianuarie).
Sfântul Columba, întemeietorul mănăstirii de pe insula Iona din Scoţia († 597), a văzut de multe ori în viaţa sa războiul diavolilor din văzduh pentru sufletele abia plecate. Ştim aceasta de la Sfântul Adamnan († 704), care a povestit că într-o zi Sfântul Columba şi-a chemat călugării şi le-a spus: "Să-i ajutăm acum prin rugăciune pe călugării stareţului Comgell, care se îneacă în lacul Calf, în ceasul acesta; căci iată, chiar acum ei se luptă în văzduh cu puterile vrăjmaşe care încearcă să înşface şi să ducă departe sufletul unui străin care se îneacă împreună cu ei". Apoi, după rugăciune, a spus: "Mulţumiţi-I lui Hristos, pentru că acum sfinţii îngeri au întâmpinat aceste suflete curate şi l-au slobozit pe acel străin şi l-au mântuit întru slavă, de dracii fioroşi."
