Tragismul morţii şi risipirea nădejdii

Îi simţi fiorul doar când îi auzi numele. Te înspăimântă şi te paralizează. Este un fenomen natural care nu poate fi acceptat în mod normal. Este duşmanul de neînfrânt al omului, dar imbold pentru creaţie şi cultură. Şi în ciuda faptului că nu a fost explicată şi de cele mai multe ori este ignorată, într-un mod inevitabil, moartea face parte din viaţa noastră.

Departe de a fi un moment în existenţa umană, moartea este mai degrabă un proces prin care, în urma încetării permanente şi ireversibile a activităţilor centrilor vitali, apare încetarea funcţiilor ţesuturilor cu distrugerea consecutivă a acestora. În practica medicală modernă se întâlnesc multe cazuri în care omul este readus la viaţă, este smuls din ghearele morţii. Aceasta se întâmplă cu ocazia diferitelor tratamente aplicate în urgenţă, prin transplantul unui organ vital sau prin suplinirea funcţiilor normale cu ajutorul aparatelor, ca în cazul dializei. Aceşti oameni care în mod normal ar fi trebuit să moară beneficiază uneori de mulţi ani în care continuă să ducă o viaţă relativ normală. În schimb, unii dintre ei nici aşa nu înţeleg şansa care li se oferă, nu realizează sau nu vor să se gândească la moarte.

Reflecţia la moarte este mântuitoare

Moartea nu a fost dintotdeauna un eveniment terifiant. Strămoşii noştri păgâni erau bucuroşi la moartea unui om, fiind puţinii care aveau credinţa în existenţa unei vieţi de dincolo de moarte. Acest lucru a fost înţeles mai deplin prin creştinism, când mucenicii doreau mai mult să moară pentru a trăi adevărata viaţă în Hristos decât să mai fie despărţiţi de El. Abia în ultimul timp, când credinţa a mai răcit, moartea a devenit un subiect tabu, un proces inexplicabil şi de neacceptat.

Cu trecerea timpului, conştiinţa prezenţei morţii în viaţa individului a devenit o raritate. În trecut, acum mai rar, omul murea în general în casă, rămânând zile întregi pentru a fi prohodit. El era aşezat în mijlocul casei, în jurul lui adunându-se rude, prieteni sau vecini pentru a rememora momente plăcute sau profunde, întâmplări anecdotice sau simple clipe ce capătă acum o valoare nepreţuită. Astfel, fiecare este conştient de propria mortalitate, fiind pregătit de la vârstă fragedă pentru acest ceas. În acest fel, "moartea îl pune pe om faţă în faţă cu adevărul vieţii la o intensitate şi într-o transparenţă de neegalat", după cum se exprima mitropolitul Antonie al Surojului. Refuzul de a intra în contact cu moartea, fie prin prezenţa la prohodirea sau înmormântarea altora, fie prin gândul la propria moarte, nu-l ajută cu nimic pe om, el fiind nepregătit pentru acest examen final, fie că va fi al lui, fie că va fi al celor dragi.

Moartea este dureroasă când viaţa este irosită

Astăzi, mulţi oameni sunt prea ataşaţi de realităţile înconjurătoare, fie că este vorba de lucruri, stări sau persoane. De aceea, atunci când omul aude diagnosticul unei boli grave, potenţial fatale, speranţa zboară la vreun tratament miraculos sau la vreun doctor priceput în eludarea morţii. Dar orice medic ştie că în final toţi pacienţii îi vor muri. Doar bolnavul încă mai speră.

Pe baze statistice sau prin evidenţe ştiinţifice, uneori se poate preciza timpul pe care îl mai are un om de trăit. În trecut, sfinţii se rugau lui Dumnezeu pentru aflarea ceasului morţii în vederea intensificării pocăinţei. Acum, omul contemporan poate învăţa de la ei beneficiile de a-şi şti ceasul, are şansa de a-şi pune viaţa în ordine. În "Negarea morţii", carte care a câştigat Premiul Pulitzer, Ernest Becker scrie că prin cultura modernă care oferă modalităţi nenumărate de petrecere sau mai degrabă de irosire a timpului uităm de sfârşitul vieţii, uităm de deznodământul final. Mai mult, el descoperă faptul că moartea nu este tragică prin sine, dar cea mai rea moarte este aceea care urmează unei vieţi irosite.

Despărţirea este sursa durerii

Cea mai mare durere pricinuită de moarte este aceea a despărţirii. Atunci când se naşte, copilul plânge din cauza despărţirii de mama sa, plânge când nu mai respiră fără ea. În acelaşi mod, la moarte omul se întristează mai ales pentru despărţirea de cei la care a ţinut, de singurătatea în care va fi. Pentru un necredincios, acesta este într-adevăr un moment tragic pentru că tot ceea ce ştie nu mai are sens, toată viaţa lui va rămâne în urmă, el păşind în necunoscut. Pentru creştin însă, moartea înseamnă intrarea în contact cu ceea ce credea, recunoaşterea realităţilor în care nădăjduia. Astfel, el nu va fi străin sau necunoscător cu privire la viaţa viitoare pentru că era în legătură cu ea încă înainte de a muri. El ştie că prin moarte nu are loc o despărţire propriu-zisă, ci o comuniune care se manifestă pe alt plan. Se depăşesc limitările trupului pentru a se favoriza apropierea duhovnicească. Astfel, creştinul care moare va fi în legătură cu cei de pe pământ, iar aceştia vor putea păstra legătura, doar că vor schimba mijloacele. Aşa cum Maria Magdalena este îndemnată de Hristos să nu-L atingă trupeşte pentru a înţelege schimbarea planului de comuniune, tot la fel, comuniunea cu cei adormiţi nu se va mai face strict trupeşte. Prin pomenirea numelui lor în rugăciuni şi milostenii, dar mai ales la Sfânta Liturghie, credinciosul intră în contact cu cei adormiţi, se află în comuniune cu toată lumea.

Moartea coexistă cu viaţa

Omul este o unică celulă care prin diviziuni şi transformări succesive ajunge să formeze un organism multicelular, care, deşi are funcţii şi activităţi multiple şi complexe, este unitar tocmai prin esenţa lui unicelulară. Aceste procese complicate şi mult diferite între ele sunt efectuate în esenţă de aceeaşi celulă care se supraspecializează într-o anumită direcţie în funcţie de nevoi şi condiţii. Dar atunci când o astfel de celulă devine bolnavă sau îmbătrâneşte sau pur şi simplu nu-şi mai poate îndeplini funcţia, ea intră într-un proces de moarte celulară programată, denumit în mod tehnic apoptoză. Acesta este un proces fiziologic, adânc înscris în genomul uman. Atunci când celula devine inutilă sau bolnavă, ea însăşi recunoaşte aceasta şi îşi începe procesul de dezintegrare. Celula nu vrea să fie inutilă, o povară pentru organism, nu vrea ca defectul propriu să persiste sau să afecteze în mod negativ şi celulele din jur.

Atunci când din diferite motive unei celule îi lipseşte un astfel de "bun-simţ", sistemul imun al organismului, micii gardieni din corp vor distruge celula într-un mod brutal. Astfel apare moartea celulară patologică, necroza. O celulă care ştie că ar trebui să nu mai fie pentru că este infectată, este bolnavă sau pur şi simplu este anormală continuă să "dea din coate" pentru a supravieţui, va afecta totul în jur, vor suferi şi celelalte celule, precum şi întregul mediu extracelular. Organismul distruge totul pe o anumită rază pentru ca să scape de celula periculoasă. Fentarea morţii se face cel mai adesea în cazul celulei cancerigene care devine "nemuritoare" cu preţul pierderii formei şi a funcţiei specifice şi cu consecinţe ce constau în suferinţa şi, în final, moartea întregului organism.

Moartea apare ca o binecuvântare, ca un lucru pozitiv în lumea stăpânită de păcat. Cred că nimeni nu şi-ar dori existenţa unui Stalin sau Hitler veşnic! Astfel, moartea, acest lucru ilogic, apare şi devine natural acestei lumi tocmai pentru a desfiinţa păcatul, celălalt lucru lipsit de sens. Evident, acest mecanism de feedback negativ va dispărea, tocmai pentru că aceste două realităţi ilogice se vor consuma reciproc. Împărăţia lui Dumnezeu presupune contrariul: existenţa unui feedback pozitiv, o creştere din slavă în slavă, o umplere şi o cuprindere a totului, dar nu prin egoism şi însingurare, ci prin iubire şi comuniune.