Până mai ieri, Chiroiu era pentru mine doar un nume pe care îl asociam stufărişurilor bălţilor din jurul Bucureştiului unde, pe la începutul secolului trecut, se refugiau ultimii "haiduci" de legendă ai urbei, fugăriţi de "jandari" şi cetele de hăitaşi după isprăvile săvârşite prin târg. Însoţit de părintele protopop al Urziceniului, Bogdan Ionuţ Stancu, din Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, aveam să descopăr însă într-o zi toridă de vară că la Chiroiu, din închipuitele mele legende, mai trăiau doar bălţile. Mult mai luminoasă însă se actualiza în prezent lucrarea lui Dumnezeu: Sfânta Mănăstire Chiroiu.


