Spiritualitatea „simţirii minţii“

Nu de puţine ori, mistica creştină răsăriteană a fost acuzată de a se fi consolidat pe fundamentele filosofiei platonice. Teologia şi mistica creştină s-au raportat irenic la filosofie preluând din aceasta mai mult veşmântul exterior, limbajul şi, dezgolindu-l de sensul lui din filosofie, a pulsat în acesta un nou sens.

Dacă teologia a suferit uneori denaturări din partea filosofiei în chiar conţinutul ei, Biserica a intervenit critic şi corectiv faţă de aceste devieri, purificând aria învăţăturii creştine de orice elemente eterogene. Astfel stau lucrurile şi în problema misticii "simţirii minţii".

"Simţirea minţii", între mistica intelectualistă şi mistica materialistă

Teologia ortodoxă nu vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu decât în cadrul participării integrale a omului la realitatea dumnezeiască, participare care nu desfiinţează caracterul de persoană unică şi irepetabilă a omului, ci îi dă garanţia autenticei vieţuiri. Problema "simţirii minţii" în mistica creştină este de o importanţă decisivă pentru că descoperă traiectoria autentică şi echilibrată a urcuşului omului către Dumnezeu, fiind linia corectivă şi de mijloc între două extreme periculoase: mistica intelectualistă de influenţă neoplatonică ai cărei reprezentanţi sunt Origen, Clement Alexandrinul şi Evagrie Ponticul şi mistica materialistă centrată pe inimă şi regăsită în scrierile pseudo-macariene, condamnate ca fiind mesaliene. Origen preia din filosofia neoplatonică tiparele misticii, vorbind de faptul că toate fiinţele au fost minţi pure la origine, dar plictisindu-se de această stare de fericire au căzut în trupuri. Conform lui Origen, mistica este parcursul de redobândire a stării iniţiale în care sufletele vor deveni iarăşi minţi goale, debarasate de materie. Influenţa lui Origen s-a manifestat şi în scrierile lui Evagrie Ponticul. Intelectualismul lui Evagrie face ca mistica acestuia să fie concepută tot ca o activitate ce ţine de nivelul intelectului sau al minţii. Urcuşul duhovnicesc al lui Evagrie este etapizat. Începe cu praktike (lupta cu patimile şi dobândirea virtuţilor), pshyche (contemplarea de către intelect a raţiunilor lucrurilor) şi theologia (contemplarea Sfintei Treimi prin intelect). Orice obiect pe care mintea îl contemplă se găseşte în afara minţii, dar în cazul contemplării Sfintei Treimi distanţa e depăşită. În stare de rugăciune, mintea îl poate contempla pe Dumnezeu. Evagrie Ponticul arată că "în contemplarea lui Dumnezeu, mintea omenească se înţelege pe sine, se vede pe sine, văzându-L pe Dumnezeu. Perceperea este simultană: cunoscându-L pe Dumnezeu, mintea se cunoaşte pe sine, ca loc al lui Dumnezeu, ca vas al luminii Treimice; şi astfel se vede pe sine tot atât de limpede după cum cineva vede un safir sau cerul". Mistica intelectualistă a celor doi scriitori bisericeşti nu a fost asumată de către Biserică. La polul opus al misticii intelectualiste se găseşte mistica materialistă a mesalianismului, mişcare eretică din spaţiul sirian în secolul IV. Unii critici de specialitate au reproşat Omiliilor duhovniceşti ale Sfântului Macarie Egipteanul că ar conţine urme de mesalianism. Conform mesalienilor, rugăciunea este singura care contează, iar Botezul, Euharistia, postul, viaţa ascetică sunt inutile. Centrată pe inimă, mistica mesaliană vorbeşte de o experienţă fizică a dumnezeirii şi a prezenţei Duhului Sfânt. Evaluarea critică a acestor două extreme într-un act de echilibru teologic a dat mistica "simţirii minţii", îmbinare între mistica de factură intelectualistă şi mistica materialistă.

"Simţirea minţii" la Părinţii filocalici

Actul de elaborare a unei mistici echilibrate şi autentic creştine prin purificarea celor două extreme amintite (intelectualistă şi materialistă) şi convergenţa lor în mistica "simţirii minţii" este efortul Sfântului Marcu Ascetul, al Sfântului Diadoh al Foticeii, al Sfinţilor Maxim Mărturisitorul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Calist Patriarhul. Noţiunea de "simţire a minţii" îşi găseşte în vocabularul filocalic o serie de sinonime: "simţire îmbelşugată", "simţire înţelegătoare", "înţelegere vădită", "lumină înţelegătoare", "vedere adevărată" şi altele. Scopul acestei simţiri duhovniceşti pentru gândirea filocalică este unirea omului cu Dumnezeu. Simţurile duhovniceşti nu se confundă cu cele trupeşti pentru că lucrarea lor este diferită. La Părinţii filocalici simţirea minţii este înţeleasă ca o percepţie duhovnicească, dar şi ca o cunoaştere directă, nemijlocită a lui Dumnezeu. Ea depăşeşte cunoaşterea discursivă, fiind o cunoaştere mai presus de cunoaştere şi o simţire mai presus de orice simţire omenească. La Sfântul Simeon Noul Teolog, noţiunea de "simţire a minţii" trebuie văzută în dublul ei aspect: ca act de percepţie şi ca lucrare. Prin lucrarea minţii simţitoare omul trebuie să se unească cu Dumnezeu prin har. Mintea simţitoare în acest sens se mişcă "potrivit firii". Când e robită de păcat, mintea cu simţurile nu mai percep realitatea în adevărul ei şi se mişcă "contrar firii", fiind deviată de la lucrarea normală. Pentru Sfântul Grigorie Palama, mintea se împărtăşeşte de cele dumnezeieşti după eliberarea de patimi: "Simţirea sufletului vine în noi şi nimeni nu o poate cunoaşte, decât cei ce s-au eliberat de bunătăţile vieţii pentru nădejdea bunătăţilor viitoare. Căci mintea, mişcându-se cu putere, simte şi ea în chip negrăit bunătatea dumnezeiască şi comunică şi trupului prin bunătatea sa, după măsura înaintării sale." Încercând să dea o definiţie acestei "simţiri a minţii", Diadoh spune: "Simţirea minţii constă în gustarea precisă a realităţilor distincte din lumea nevăzută. Căci precum prin simţul gustului trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greşeală cele bune de cele rele şi dorim cele bune, tot aşa mintea noastră, când începe să se mişte în deplină sănătate şi fără griji, poate să simtă din belşug mângâierea dumnezeiască şi să nu mai fie niciodată răpită de contrariul acesteia. Şi precum trupul gustând din dulceţurile pământeşti experiază fără greşeală simţirea lor, aşa şi mintea când se află deasupra cugetului trupesc poate să guste fără să se înşele mângâierea Duhului Sfânt - "Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul" - şi să păstreze amintirea gustării neuitată prin lucrarea dragostei, încât să-şi dea seama fără greşeală de cele ce-i sunt de folos". Părinţii filocalici, după expresia unui teolog contemporan, "adună la un loc ce e bun în spiritualitatea evagriană şi mesaliană; simţirea minţii este o spiritualitate a minţii fără a fi intelectualistă, şi este o spiritualitate a inimii fără a fi materialistă. Noţiunea de "simţire a minţii" indică o asociere îndrăzneaţă între sentiment şi minte, între intelect şi inimă, între Macarie şi Evagrie".

Clivajul raţiune - simţire

Începând cu secolul al XVII-lea s-a petrecut la nivel european o disjuncţie între teologie şi spiritualitate ca urmare firească a clivajului dintre raţiune şi simţire, consecinţele acestui divorţ manifestându-se în disocierea teologiei academice de viaţa bisericească. Raţiunea ruptă de simţire devenea zeiţa noii societăţi, stare evidentă în avansul extraordinar al ştiinţelor exacte. Teologia ortodoxă ca şi celelalte discipline umaniste s-a raportat mimetic faţă de modelul iluminist de ştiinţă. În această situaţie, teologia academică, "sedusă" de metodologii obiective şi poate complexată în raporturile ei cu ştiinţele mai mult sau mai puţin exacte, s-a rupt de experienţa şi viaţa liturgico-duhovnicească, transformându-şi discursul într-unul raţionalist, scolastic, arid şi ineficient aceleiaşi vieţi a Bisericii care pulsa ortodox. S-a creat o ruptură între teologia academică şi teologia harismatică. Revenirea la modelul patristic de teologhisire a constituit pentru teologia ortodoxă garanţia depăşirii crizei existente şi refacerea unităţii raţiune - simţire, minte - inimă. Problema "simţirii minţii" este de o importanţă şi actualitate profundă pentru antropologie şi mai ales pentru gnoseologia ortodoxă, deoarece cunoaşterea patristică este una care are în vedere omul în totalitatea lui, în integralitatea persoanei umane şi se evită astfel clivajul de origine iluministă dintre raţiune şi inimă care a dus la consecinţe nefaste în epistemologie. Cunoaşterea este experienţă vie, directă, imediată şi teologia se hrăneşte din acest viu al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Autonomizarea raţiunii în defavoarea simţirii sau supralicitarea inimii în defavoarea minţii aduce cu sine o serie de probleme pe care, atent, gândirea patristică le-a depăşit fructuos.