Bisericuţa din Corni: o enclavă de românism

Aşezată pe cel mai înalt deal din judeţul Neamţ, pe unul dintre locurile în care, pe vremea voievodului Ştefan, se aprindeau focurile pentru a vesti venirea năvălitorilor, biserica de lemn de la Corni - Bodeşti e o fortăreaţă în care s-au păstrat nezdruncinate credinţa şi dragostea de neam.

Am pornit spre biserica de lemn din Corni fără să fi reuşit să aflu foarte multe date. Îmi rămăsese, însă, în minte imaginea sa dintr-o fotografie: bisericuţa cocoţată pe un vârf de deal, dichisită ca o cutiuţă de lemn şi cu un drapel tricolor arborat sus, la capătul unui stâlp, ca şi cum ar fi ocrotit de acolo întreg spaţiul.

Cu gândul la acea imagine am străbătut un drum fabulos către acest sat. Căci de la Bodeşti, localitate aflată la drumul judeţean ce desparte oraşele Târgu Neamţ şi Piatra Neamţ, călătoria către Corni seamănă cu una iniţiatică. Odată lăsate în spate ultimele case ale Bodeştilor, suind mai întâi uşor, apoi pieptiş un drum greu, de ţară, însoţindu-mă mereu de coline când domoale, când ţuguiate, am ajuns sus, pe un platou de pe care poţi scruta în voie întreg ţinutul Neamţului. Un pisc pe care s-a întemeiat o aşezare conservată până acum în tiparele sale autentice. Uliţe înguste, case pitice şi acareturi înşirate ca mărgelele pe aţă de-a lungul lor, oameni puţini şi-o sumedenie de culori acoperind, protector, întreaga întindere, toate conturează atmosfera arhaică a satului românesc nealterat. E-atâta linişte peste tot şi-atât de departe de lumea dezlănţuită pare locul, încât aici senzaţia că păşeşti în timp nu mai capătă nuanţe de clişeu.

Urc sus, tot mai sus, spre biserică. Aşezat pe dealul Măgura Cornilor, cel mai înalt din judeţul Neamţ (580 de metri), pe unul dintre locurile în care, pe vremea voievodului Ştefan, se aprindeau focurile pentru a vesti venirea năvălitorilor, lăcaşul respiră istoria comunităţii. Cu drapelul fluturând sus, cu stema cu cap de zimbru pe un alt steag, aşezat de-a dreapta uşii de intrare, puternică şi demnă ca o fortăreaţă, exact ca-n imaginea ce mi se înfipsese în minte. O enclavă de românism curat şi de copleşitoare trăire creştină. „Bisericuţa asta este o mărturie a continuităţii, prin credinţă, pe aceste locuri, întărită prin jertfa mucenicilor răzeşi de la Valea Albă şi păstrată prin osteneala şi truda fiecărei văduve care încă se mai încăpăţânează să lupte pentru veşnicie“, avea să-mi spună, ceva mai încolo, părintele paroh Nicolae Capşa.

Ca în casa bunicilor

Pe cât de primenit şi de bine păstrat este exteriorul, pe atât de cald şi de primitor este interiorul lăcaşului. Pereţii văruiţi în alb, lumina caldă, ştergarele ţesute şi lemnul prezent în fiecare colţişor mă duc cu gândul la casa bunicilor, cu odăile gătite de sărbătoare, mirosind a var proaspăt şi-a busuioc. O casă a lui Dumnezeu restaurată în cel mai curat stil românesc. „Lucrurile erau oarecum în paragină când am ajuns aici. A fost greu şi fiecare slujitor al acestei biserici a făcut ce a putut. Primele sentimente au fost de râvnă, dar şi de temere, pentru că nimic nu era simplu. Pentru restaurare, un sfert din bani l-au pus sătenii, aşa săraci şi bătrâni cum sunt. Restul a venit din donaţii, de la oameni care au înţeles scopul unei astfel de lucrări. Am pornit chiar de la banul văduvei, ca-n Evanghelie. Şi am avut noroc de soţie, Anemona Capşa, absolventă de Arte Plastice, fost grafician la Muzeul Satului din Bucureşti, care mi-a fost un sprijin substanţial în ceea ce priveşte restaurarea“, spune parohul de la Corni.

Părintele Nicolae Capşa a ajuns la Corni în urmă cu 11 ani. Bucovinean la origini, iubitor de tradiţie şi de tot ce ţine de filonul autentic al acestui neam, tânărul preot a făcut aproape imposibilul pentru a reda strălucirea de altădată lăcaşului de lemn în care slujeşte. Şi a reuşit să ducă totul la bun sfârşit. Astăzi, biserica de lemn din Corni este unul dintre monumentele istorice cele mai corect restaurate din întreg judeţul Neamţ. Peste tot domneşte bunul gust, simplitatea şi o rânduială anume, trădând dragostea acestei familii de preot pentru lucrul bine şi, mai ales, corect făcut.

Procesul de restaurare şi consolidare a început în 2008 şi s-a încheiat în 2010, când s-a resfinţit biserica, primind şi cel de-al doilea hram - „Sf. Ilie“. Lucrările au vizat atât interiorul, cât şi exteriorul lăcaşului: s-au curăţat catapeteasma şi sfânta masă, s-a restaurat uşa de intrare, s-au restaurat şi pus în valoare elementele de arhitectură din interior, s-au refăcut stranele, s-a repus în valoare pridvorul, s-a refăcut soclul de piatră din jurul bisericii şi s-a reînnoit îmbrăcămintea de lemn a bârnelor, pe exterior.

De-a lungul timpului, bisericuţa a mai suferit intervenţii de refacere în anii 1900, 1935, 1955, 1956.

Stilul arhitectural

Din punct de vedere arhitectural, Biserica „Sf. Ioan Bogoslov“ de la Corni se încadrează în stilul moldovenesc al epocii. Este construită din grinzi de stejar, încheiate la colţuri „în coadă de rândunică“ şi aşezate pe o temelie de piatră de râu. Aşa cum se obişnuia în Moldova secolului XIX, bârnele au fost acoperite în timp cu scândură pentru a proteja interiorul de frig şi umezeală.

La exterior se pot observa consolele ce susţin acoperişul, dăltuite în „cap de cal“. Câteva dintre acestea sunt vizibile şi la interior.

Lăcaşul este acoperit cu draniţă, iar turnul clopotniţă se află deasupra pridvorului. Iniţial, pridvorul bisericii a fost deschis. Astăzi, acesta este închis, iar în interior se pot observa bârnele pereţilor, precum şi arcadele frumos sculptate, puse în valoare în urma procesului de restaurare.

Tezaurul de interior

Interiorul te copleşeşte prin bun gust, simplitate şi o indescriptibilă stare de pace. În plus, miniaturalul lăcaş de pe dealul Cornilor este înzestrat cu numeroase odoare, importante atât prin valoarea lor intrinsecă, cât mai ales prin ceea ce reprezintă pentru comunitate. Spaţiul este împărţit în altar, naos şi pronaos, acestea din urmă despărţite de un perete din grinzi arcuit, prevăzut cu mici firide.

În pridvorul altădată deschis sunt puse în valoare elementele de arhitectură ce definesc acest monument: stâlpii răsuciţi, care aduc, ca stil, cu cel brâncovenesc, bârnele, arcadele sculptate. Tot aici se poate citi pisania în chirilică ce consemnează anul ridicării lăcaşului: 1783.

Uşa este cea originală şi a fost supusă unui minuţios proces de restaurare. „Avea şase rânduri de vopsea. Am fost descurajaţi la început, dar am dus o muncă susţinută şi, până la urmă, am reuşit“, povesteşte parohul.

Catapeteasma datează de la 1783 şi până acum a fost doar curăţată, restaurarea completă fiind una dintre priorităţile de viitor ale parohului de la Corni.

În inventarul bisericii se păstrează Epitaful din 1783, cădelniţe vechi, mineie de la 1805, scrise în chirilică, o Psaltire din 1805, tipărită la Moscova, un Ceaslov şi un Tipicon din 1816

De asemenea, se păstrează o icoană pe hârtie, reprezentându-l pe Sf. Ioan Evanghelistul, despre care se crede că ar data de la 1854, precum şi o icoană foarte veche, de influenţă slavă  - „Învierea, cu cele 12 praznice împărăteşti“.

De 11 ani, biserică de parohie

Bisericuţa de lemn de la Corni a fost ridicată la 1783, de Ancuţa Sturza, în satul Muncel din ţinutul Romanului. Spre mijlocul secolului al XIX-lea vatra satului Muncel a fost mutată, iar bisericuţa, rămânând părăsită, a fost adusă la Corni de fiicele serdarului Kălinău, boier ce deţinea moşia la acea vreme.

Astfel, la 1854-1855, din porunca fiicelor boierului, Smaranda şi Frusina, biserica este adusă la Corni, de unde nu va mai pleca niciodată.

Astăzi, un pomelnic de lemn, datat la 25 iunie 1819, „Pomelnicul domniei sale serdarului Gheorghe Kălinău“, aminteşte de cei care au adus casa lui Dumnezeu pe aceste meleaguri.

Din 2002 biserica de lemn de la Corni a devenit biserică de parohie.

Un loc cât o carte de istorie

Prima vatră a satului Strâmbi (astăzi Corni) s-a format pe coasta dealului Cetăţuia, celebru pentru una dintre capodoperele culturii cucuteniene - Hora de la Frumuşica - descoperită, în 1942, de fondatorul Muzeului din Piatra Neamţ, Constantin Mătasă.

La 1832, boierul Kălinău, cel care deţinea moşia Corni - Bordea, a mutat satul Strâmbi sub pădure, doi kilometri mai sus de vechea vatră, pe actualul amplasament.

Prima biserică a satului, rămânând izolată în câmp, a fost mutată la Bordea, un cătun vecin, iar la Corni a fost adusă actuala bisericuţă de lemn, de la Muncel - Roman.

În jurul aşezării se află vechi sate răzeşeşti, a căror istorie a fost marcată de vecinătatea cu Valea Albă, celebrul loc de bătălie al domnitorului Ştefan.

Destinul satului Corni şi implicit cel al bisericuţei ar fi putut să aibă un deznodământ trist, dacă nu ar fi venit evenimentele din 1989. „În perioada comunistă cei din Corni au fost la un pas să fie strămutaţi în comună, la Bodeşti, în blocurile socialiste, satul urmând să devină teren arabil. A fost, deci, proiectat pentru a fi ras de pe faţa pământului. L-a scăpat Revoluţia“, povesteşte părintele. Aşa a scăpat şi bisericuţa...

Astăzi, satul Corni numără 45 de familii şi 25 de văduvi, cu o medie de vârstă de 70 de ani.

„N-aş mai pleca de aici niciodată“

Am plecat de pe Măgura Cornilor cu bucuria deplină că am putut admira încă un lăcaş de lemn salvat şi că am întâlnit încă un preot cu respect pentru patrimoniu, pentru valorile noastre naţionale şi pentru duhul locului în care s-a aşezat.

Încă o bucăţică din istoria noastră comună e la adăpost de pericolul timpului. Aici, sus, rupţi de lume şi de facilităţile traiului modern, „în coliba dacilor liberi“, cum îi place părintelui Capşa să spună, oamenii locului au înţeles să apere şi să păstreze, alături de parohul lor, bunul cel mai de preţ: biserica satului. „Oamenii sunt foarte legaţi de biserică mai ales datorită cimitirului din jur, unde îşi au strămoşii îngropaţi, dar şi prin faptul că, fiind atât de izolaţi, biserica e un fel de centru. În sat nu funcţionează nici dispensarul, nici grădiniţa, nici şcoala. Doar biserica a rămas“, spune parohul de la Corni.

Iar părintele Nicolae Capşa s-a dăruit pe sine şi comunităţii, şi bisericii în care slujeşte, statornicindu-şi aici misiunea şi rostul: „N-aş mai pleca niciodată. Tinereţea mea şi-a familiei e înveşnicită în locul acesta. Mă ţin răzeşii aici“, spune zâmbind.