Duminica a 4‑a după Rusalii la Catedrala Patriarhală

Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, a săvârșit în Duminica a 4‑a după Rusalii Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala Patriarhală din București. Preasfinția Sa a rostit, la momentul rânduit, un cuvânt de învățătură în care a tâlcuit sensurile duhovnicești ale pasajului evanghelic ce înfățișează minunea vindecării slugii sutașului (Matei 8, 5‑13).

Preasfinția Sa a subliniat, în cuvântul rostit, atitudinea complet neobișnuită pentru vremea aceea a sutașului față de sluga sa: „La Capernaum se afla un centurion, un ofițer roman care avea în subordine o sută de soldați. Este foarte impresionantă atitudinea ofițerului față de slujitorul lui, nemaiîntâlnită în perioada respectivă. Era o vreme în care sclavii nu însemnau nimic, fiind vânduți pe câțiva bănuți, iar cei care îi cumpărau din piețele publice puteau face orice cu ei. Unii dintre stăpâni, atunci când vedeau că nu le mai sunt de folos, îi omorau. Dreptul roman le oferea această putere, iar oamenii fără suflet apelau adeseori la astfel de variante. Dar iată că acest ofițer roman de la care nu ne‑am fi așteptat să fie atât de atent și de sensibil a îndrăznit să îi ceară Mântuitorului vindecarea lui. Cu siguranță că auzise de faptele pe care Mântuitorul le‑a săvârșit. Era păgân, iar păgânii nu puteau avea nici o comuniune cu iudeii. Un păgân nu putea intra în casa unui iudeu și nici invers. Dar lăsând la o parte diferențele de cultură și de religie, centurionul a îndrăznit să se adreseze Mântuitorului. Textul Evangheliei de astăzi este completat de câteva elemente pe care ni le oferă Evanghelistul Luca. El ne spune că, pe când Domnul se apropia de Capernaum, câțiva dintre bătrânii acelui loc au ieșit în întâmpinarea Lui și I‑au spus: «Vrednic este să‑i faci lui aceasta», adică să îi vindeci sluga, «căci iubește neamul nostru și el ne‑a zidit sinagoga» (Luca 7, 4‑5). Era un fapt remarcabil ca un păgân să iubească neamul pe care îl cotropea, așa cum era cazul romanilor în Țara Sfântă și, mai mult decât atât, să le construiască o sinagogă”.

Ierarhul a arătat că virtutea credinței și a smereniei L‑au convins pe Domnul să se îndure de slujitorul centurionului: „Fără să stea pe gânduri, fără să îi ceară credința, Mântuitorul i‑a promis că va merge și îl va vindeca. Dar întâlnim aici o stare neașteptată de modestie din partea unei autorități militare, care i‑a spus Mântuitorului că nu e vrednic să îl primească sub acoperișul casei lui, dar îi este mult mai îndemână să spună un cuvânt prin care slujitorul lui să se vindece. Mântuitorul a fost uluit de atitudinea ofițerului roman și a mărturisit public, rămânând aceasta o lecție preafrumoasă pentru toate timpurile, că «nici în Israel n‑am găsit atâta credinţă», adică nu a întâlnit în sânul poporului Său Domnul atâta credință cum a întâlnit la un păgân. În clipa aceea, prin cuvântul Mântuitorului, slujitorul bolnav s‑a vindecat”.